Întoarcerea în paradis

Despre vizita lui M. V. Llosa la București în 2006

Singurul autograf pe care l-am luat în viaţa mea a fost de la Nadia Comăneci, înainte de a fugi din ţară. Toate clasele şcolii generale numărul 165 fuseseră chemate în sala de sport şi, după ce a stat aproximativ o oră de vorbă cu noi, răspunzând la tot felul de întrebări ca de oracol de şcoală primară, cum ar fi “ce mâncare îţi place”, “la ce oră te trezeşti dimineaţa” sau “care este animalul favorit”, Nadia a dat şi câteva autografe. De atunci nici nu am alergat după autografe şi nici nu s-a mai ivit ocazia de a primi vreunul în vreo situaţie mai neobişnuită. Până ieri.


Aşezate în cerc… un grup de fetiţe
se jucau într-o larmă zglobie…
Imediat [Koke] deduse ce joc era şi ce întreba
fetiţa “pedepsită”, trecând de la una la alta
dintre tovarăşele din cerc,
care o refuzau mereu cu acelaşi refren:
“Aici se află Paradisul?”
“Nu, domnişoară, nu aici.
Întrebaţi după colţ”
(Mario Vargas Llosa, “Paradisul de după colţ”)


Mica ceainărie a librăriei Cărtureşti era ieri la ora servirii ceaiului englezesc înţesată cu iubitorii literaturii lui Mario Vargas Llosa, curioşi să vadă expoziţia de fotografie a fiicei sale, Morgana Vargas Llosa, şi să discute cu unul dintre cei mai mari scriitori sudamericani contemporani. A fost nevoie să mă scuz de câteva ori pentru a ajunge aproape de intrarea în bucătărie, pe unde în câteva minute au sosit oaspeţii: scriitorul peruan cu soţia sa, Patricia, traducătoarea Mariana Şipoş şi Gabriel Liiceanu. Alex. Leo Şerban a rostit în franceză câteva cuvinte în calitate de curator al expoziţiei, subliniind printre altele că librăria poate fi considerată o antecameră a paradisului. S-a vorbit despre ultima carte a lui Llosa, “Paradisul de după colţ”, despre noua colecţie de nu mai puţin de 11 cărţi semnate de invitat şi (re)traduse în limba română, după care a urmat acordarea de autografe, renunţându-se din păcate la sesiunea de întrebări din cauza numărului foarte mare de cititori prezenţi. Pe tot parcursul evenimentului o persoană importantă a fost interpretul de limba spaniolă, permanent alături de urechea invitatului.

Înainte ca Vargas Llosa să înceapă să vorbească, Mariana Şipoş a povestit pe scurt ce impresie şi-a făcut traducând ultima lui carte, o istorie romanţată a feministei franceze Flora Tristan şi a nepotului ei, cunoscutul pictor Paul Gauguin, născut la Paris din descendenţi ai colonizatorilor spanioli ai Americii de Sud. Lima a fost locul unde şi-a petrecut o parte a copilăriei. Se pare că autorul a copt timp de zece ani această carte care ilustrează lumea utopiilor secolului XIX prin două puncte de vedere paralele: unul feminist potrivit căruia iubirea carnală e doar un instrument de dominare masculină şi unul masculinist care vede în sex forţa vitală esenţială pentru expansiunea creativităţii. Cele două puncte de vedere se întâlnesc în natura paradisiacă a insulelor Tahiti, unde Vargas Llosa a întreprins în 2002 o călătorie de documentare pentru a vedea la faţa locului urme ale vieţii lui Gauguin şi unde Morgana, fiica sa, a fotografiat nostalgica descendere în timp, rezultatul fiind 66 de … “Fotografii din Paradis”. Mariana Şipoş a mai spus că abia când scriitorul peruan a fost scos la dans de localnicele insulei şi-a dat seama de ce îşi căuta pictorul neveste tinere, aşa că exclamase: “Acum îl înţeleg pe Gauguin!”

În ceainărie parcă toată lumea îşi ţinea respiraţia când autorul a început să vorbească foarte repede. Interpretul a trebuit să intervină cu forţă pentru a canaliza şi segmenta discursul lui impetuos. I-ar fi părut bine să fie şi Morgana, dar a fost reţinută din motive profesionale. Oricum, în Tahiti i-a însoţit de bună voie şi nesilită de nimeni, fără să-i ceară permisiunea, după ce în prealabil discutase despre proiectul tatălui ei cu editorul de la compania unde lucrează.

Gesticulând cu mâna stângă întocmai ca un actor pe scenă, a mărturisit că insulele Tahiti, aflate la cinci ore de zbor de continent, s-au schimbat mult, lăsând puţine urme de-ale lui Gauguin, printre care un muzeu unde se găseşte doar o colecţie de gravuri. În schimb, Insulele Marchize, unde pictorul a trăit ultimii doi ani de viaţă, s-au conservat foarte bine, numărul populaţiei rămânând tot la circa o mie de suflete, ca în secolul trecut. Configuraţia satului a rămas la fel de primitivă ca atunci şi, deşi populaţia insulelor are cetăţenie franceză, cei mai mulţi nu folosesc limba franceză.

Scriitorul a declarat că a fost atras de visul trăit de Gauguin potrivit căruia există un loc foarte îndepărtat şi izolat în lume, unde viaţa se găseşte încă în stare pură, liberă, nevinovată, paradisiacă. Pentru că nu a găsit acest loc, pictorul olandez l-a inventat în tablouri, lăsându-ne un crâmpei din întrebările care îl frământau: “D'où venons-nous? Qui sommes-nous? Où allons-nous?” De asemenea, personajul Flora Tristan este un motiv de a-şi exprima propriile convingeri despre o societate justă. Ea a fost una dintre primele militante franceze pentru drepturile femeilor, într-o perioadă în care emanciparea nu exista: nu drept de vot, nu universitate, nu drept de proprietate. A luptat să învingă rezistenţa chiar în rândul progresiştilor, până când a reuşit să formeze primul nucleu de organizaţie muncitorească. După o viaţă grea pentru care mulţi se întreabă cum de a rezistat, a murit fără a-şi îndeplini visul de libertate. Destinul face ca pictorul să nu-şi fi cunoscut bunica, însă Vargas Llosa e sigur că i-a moştenit caracterul rebel, cu o enormă capacitate de muncă necesară realizării propriilor fantezii artistice. Spre deosebire de Flora, pentru care libertatea avea o puternică nuanţă socială, pentru Gauguin ideea de paradis era o lume unde oamenii îşi pot realiza dorinţele, o lume a frumuseţii care să aibă corespondent în artă.

Deşi romanul nu respectă în totalitate rigoarea istorică, şirul povestirii a urmat pe cât posibil baza reală a evenimentelor. Autorul a recunoscut că a fost una dintre puţinele ocazii de a se şi distra scriind o carte.

Mario Vargas Llosa a mai vorbit şi despre cartea care la marcat cel mai tare în adolescenţă, “Mizerabilii” lui Victor Hugo, subiect al unui eseu întins pe paginile unei întregi cărţi intitulate “Tentaţia imposibilului”. Mulţi ani nu l-a recitit pe Hugo de teamă să nu aibă o percepţie proastă, dar când i s-a solicitat să scrie o prefaţă a unei reeditări, a avut aceeaşi impresie puternică. A doua oară nu i s-a mai părut că este numai un roman de aventuri, ci şi o încercare mult mai profundă de a trata despre condiţia umană, despre rolul individului în lume, despre dreptate şi nedreptate, libertate şi opresiune. A tot scris despre roman încât prefaţa s-a transformat într-un eseu despre cum a luat naştere romanul “Mizerabilii”. Vargas Llosa crede că deşi Hugo avea uşurinţa de a scrie o piesă în câteva zile, totuşi romanul acesta a fost opera lui de o viaţă, abandonată, reluată, extinsă din cauza circumstanţelor politice care până la urmă l-au exilat. Ca multe opere valoroase, a avut succes pentru că a fost controversată. Lamartine, unul dintre duşmanii cei mai aprigi, coleg cu Hugo la Academia franceză, a scris o diatribă împotriva romanului pe motivul că cititorii erau nefast îndemnaţi să creadă în paradis, ameninţând că “cea mai îngrozitoare pasiune pentru un popor este aceea a imposibilului”. Aceste critici n-au făcut decât să sporească în timp valoarea romanului “Mizerabilii”.

La final nu au mai fost întrebări, pentru că toată lumea se înghesuia să obţină autografe. Lăsaţi oamenii să iasă, faceţi un culoar spre ieşire, striga interpretul. Dumneavoastră cu aparatul foto şi dumneavoastră cu umbrela roşie, înţelegeţi că trebuie să ne organizăm puţin şi că este timp pentru toate autografele. Simţiţi-vă bine, vă rog! E o întâlnire minunată cu un mare scriitor al lumii... Veniţi cu cartea deja desfăcută... Cei aşezaţi la rând parcă aşteptau ca nişte culture vultures să fie miruiţi, în vreme ce cărtureştii au avut inspiraţia să dea drumul la muzică, aşa încât acordurile clasice au mai calmat spiritele. În plus, masa de scris era străjuită de doi cerberi musculoşi, îmbrăcaţi cu tricouri portocalii de la Humanitas. Nu vă grăbiţi, eu nici nu am luat autograf. Poate că mâine în drum spre aeroport voi lua, dacă nu uit...

M-am aşezat pe o băncuţă aşteptând-o pe o prietenă ajunsă mai devreme decât mine. Interpretul continua cu sfaturile pentru “los aficionados”: aveţi grijă, Mario Vargas Llosa scrie cu cerneală! Lăsaţi să se usuce înainte de a închide cartea, ca să vă rămână clar autograful. Cititoarele îi zâmbesc, în timp ce autorul plasează câte cinci-şase semnături pe minut în cărţile aduse de acasă ori tocmai cumpărate din librărie. Îi răspund cu “muchas gracias”. Tinerii îşi trec mâna prin părul răvăşit sau zâmbesc mai reţinut. Unii îi strâng mâna. Până la urmă coada se subţiază. Soţia lui, Patricia, de statură medie, tunsă scurt şi arborând un zâmbet larg, se ridică şi face câteva fotografii cu atmosfera din sală. Seamănă mult cu el aşa cum se întâmplă cu perechile care trăiesc o viaţă împreună până când ajung să aibă aceleaşi trăsături ale chipului. Într-un final deschid şi eu “Los cuadernos de Don Rigoberto” şi “Conversaţie la catedrală” pentru autograf. S-a bucurat întrebându-mă dacă îmi place spaniola. I-am spus că da. Pentru o oră, pasajele din cartea de memorii “Peştele în apă” au devenit cumva realitate în faţa mea. Afişul de la intrarea în librărie putea concura foarte bine cu panoul de vizavi de la cinematograful Scala. Scriitorul superstar, perdant în alegerile prezidenţiale, dar câştigător în nenumărate pagini de umanitate. 22-09-2005