O româncă la Quebeq: Felicia Mihali

„Ce faci, fato?” îi zâmbeşte în stilu-i caracteristic Cornel Nistorescu. Sala de conferinţe a Institutului Cultural Român este animată de un zumzet, iar cei prezenţi sunt curioşi să o cunoască, nerăbdători să-şi expună prietenia ori să adreseze o întrebare încuietoare. Microfoanele sunt pregătite, camerele video la fel. „Nu era o ziaristă de performanţă”, începe Nistorescu. „Dacă nu ar fi venit să se revolte, nici nu ştiu dacă aş fi cunoscut-o printre cei peste cinci sute de oameni de la ziar. Chiar avea o prezenţă discretă pe zona culturală, deşi uneori scria răutăcios. Se vedea că nu jurnalismul era miza existenţei sale, ci era doar un mediu din care îşi absorbea subiecte, un spaţiu de unde şi-a lansat zborul spre alte orizonturi. Ce ştiu este că a scris despre satul românesc cel stupid şi cretin, mai ceva ca un ghetou unde nu mai există nimic mitic. Dar nu satul e de vină, pentru că percepţia fotografică a scriitoarei ar face sat românesc şi în paradis. Un nume cu succes în Canada, într-o vreme când victoriile ascund mari eşecuri în spate. De ce nu şi în România? N-ar fi fost o voce şi aici? Poate că aici ar fi trăit mai bine din scris decât în Canada. Totuşi e bine că păstrează relaţia şi nu a plecat degeaba, neratându-se ca atâţia alţii.”

Este vorba de Felicia Mihali, scriitoare canadiană de origine română, născută în 1967, care, ieri, 7 iulie, a propus invitaţilor ei un dialog deschis. A publicat deja câteva cărţi: una doar în română (Mica istorie, 1999), unele şi în română, şi în franceză (Ţara brânzei, 1999, Le Pays du fromage, 2002,Eu, Luca şi chinezul, 2000, Luc, le Chinois et moi, 2004) şi una direct în franceză (La reine et le soldat, 2005), după care vor urma şi altele.

H.-R.Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, ştie despre Felicia Mihali un lucru: a primit cu dedicaţie o carte, Ţara brânzei. Cine o fi autoarea, s-a întrebat, pentru că imediat i s-a configurat o voce care vorbeşte de acolo despre probleme identitare radicale, aşa cum propusese Kafka înMetamorfoza, scurta istorie a unui bărbat care într-o dimineaţă se trezeşte gândac. În plus, Felicia Mihali a învăţat la facultate şi chineză, şi olandeză. Straniu. „Cum te trezeşti dimineaţa, Felicia?”

Păi cum să se trezească? Felicia Mihali începe în franceză pentru necunoscătorii limbii române faţă de care se scuză, pentru că va continua în română. E prima dată când participă la o conferinţă la acest nivel. Mulţumeşte pentru prezenţă şi-şi trădează imediat rârâiala. E foarte emoţionată. La treizeci şi trei de ani cât avea când a plecat, s-a întâmplat cu ea o schimbare majoră. Dacă un inginer sau un medic plecat în străinătate nu depinde foarte mult de limbă, pentru un scriitor, schimbarea identitară este aproape imposibil să nu fie dureroasă. Cu toate acestea, a mers până la capăt oricât de dureros a fost să creeze într-o altă limbă decât cea maternă, scriindu-şi inclusiv jurnalul în limba franceză. Totuşi, limba română este cea în care se odihneşte, pe care o foloseşte acasă în discuţiile cu fiica ei. „Niciodată n-o să fiu atât de liberă ca în limba română, deşi am ajuns la performanţa de a scrie în franceză sută la sută, fără a face rabat de la conţinut pentru formă. Pe lângă etapele umilitoare în care ai nevoie de modestie şi răbdare pentru a trece prin hăţişul birocratic, modificarea identităţii este şi un proces de mare îmbogăţire. În literatură, este o muncă fără capăt şi tot ce te menţine viu este credinţa în ceea ce vrei să faci,” a mai spus ea.

În primii ani a stat mai mult închisă în casă, traducându-şi ce publicase deja în română şi se tot întreba „ce caut eu în galera asta?” Îşi recitea cărţile şi i se păreau de-a dreptul fără nici o valoare, chiar dacă le-a tradus fără prea mare tragere de inimă. Masteratul în literatură comparată a ajutat-o să-şi cureţe limba franceză de clişee şi reuşita nu a întârziat. A treia editură din Quebec, XYZ, i-a selecţionat o carte pentru publicare. La acea vreme, România nu era în sfera modelor americane, astfel că apariţia cărţii într-un context social-politic indiferent a fost totuşi o împlinire. Le Pays du fromage a fost bine primită în Canada, dar şi în România autoarea s-a simţit răsfăţată de critici, chiar dacă unii au contestat reputaţia sulfuroasă de ziarist obişnuit să rescrie comunicatele primite prin agenţiile de presă. Experienţa de la Evenimentul Zilei a învăţat-o că producerea de text nu ţine de inspiraţie divină, ci de muncă, de exerciţiu permanent. Chiar dacă velocitatea ştirilor a depăşit-o la un moment dat, aici a învăţat să scrie cu hărnicie şi să perceapă publicul cu umilinţă şi responsabilitate.

Dacă în România criticii nu au atins decât miza fizică din Ţara brânzei, totul oprindu-se la mirarea că o femeie s-a opus ideii lui Blaga şi anume că „nostagia s-a născut la sat”, în Quebec lectura a fost mult mai atentă, specialiştii recunoscând firul unei călătorii iniţiatice pornite de la o privire într-o fântână cu ghizd şi continuată până în Troia printr-un simbolic tunel temporal. Într-un dialog cu Elena Ştefoi, aceasta comentase: „Şi eu m-am născut la sat şi nu-i aşa.” Răspunsul a venit prompt: „Şi eu m-am născut la sat, dar e aşa.” Realitatea românească actuală, de care acum recunoaşte că este ruptă, dovedeşte că a avut viziune. Degradarea satului românesc a ajuns până la dispariţie. Deunăzi citeam un articol despre un sat întreg mutat în Spania. În Quebec, deşi un roman tradus nu are acces la premii, editorul a făcut o pasiune pentru scrisul ei şi a încurajat-o investind mult în lucrările ei. Cu toate că al doilea roman, Luc, le Chinois et moi, a fost aproape refuzat de editor pentru că acesta nu i-a înţeles poveştile paralele, nefiind familiari nici el, nici criticii cu ceea ce se întâmplă în mediul jurnalistic românesc, a primit totuşi o bursă de 22.000 de dolari canadieni pentru un an de graţie în care a depus muncă de cercetare pentru a scrie primul roman direct în franceză, La reine et le soldat, un roman pentru care Arghezi ar fi spus că e nevoie să ai cerul gurii udat cu mirodenii pentru a-i cuprinde savoarea. Practic, după şase ani de viaţă de scriitoare în Quebec, acum se simte un autor nou. În 2007, urmează să publice o altă carte despre experienţa de un an în China unde a predat franceză, proiect pentru care iarăşi a primit o bursă pentru cercetare. „Pot să scriu despre orice, în orice condiţii şi cred că omul se salvează în imaginar. Acolo se petrec cele mai frumoase lucruri.”

H.-R. Patapievici: Care a fost cel mai greu lucru în Canada?

Felicia Mihali: Un prieten de-al meu crede că familia te salvează. Totuşi eu am divorţat şi am şi o fetiţă. Nu credeam că voi sta la aceeaşi masă cu oameni diferiţi, faţă de care în România aş fi avut reţineri. Limba a fost cel mai greu lucru însă şi mă întreb ce-ar fi fost dacă aş fi scris numai în română şi nu găsesc nici un răspuns. Promit că într-una din cărţile viitoare voi scrie despre un personaj emigrant. Recunosc că nu am ajuns nici o clipă la fundul sacului, nici financiar, nici psihic. Sunt fiică de ţărani şi am în sânge perseverenţa lucrului făcut la timp şi simţul supunerii faţă de ciclicitate. Despre talent cred că rezidă în plăcerea producerii textului. Sunt un spirit pozitiv şi nu o persoană nostalgică. Nu critic societatea de accueil aşa cum mulţi emigranţi simt nevoia.

Diana Crupenschi de la editura Univers îşi aminteşte de Mica istorie, un roman scurt despre o cetate atemporală unde apar nume de sate din Transilvania, pe care Felicia Mihali recunoaşte că le-a luat direct de pe hartă, roman pe care ar vrea să-l retipărească. O cunoaşte ca pe o persoană cu o voinţă de fier de pe vremea când făcuse împreună cu soţul ei înconjurul Europei pe bicicletă. Întrebarea este, dacă în România trebuie să ai alte ocupaţii, pentru că nu poţi trăi din scris, cum este în Canada?

F.M.: Nici în Canada nu poţi trăi doar din drepturile de autor, dar nu există mizeria fizică de la noi. O ţară bogată îşi permite să trateze altfel scriitorii. Nimeni nu-ţi ia capul dacă nu ai terminat romanul în anul de graţie pe timpul căruia primeşti bursa, pentru că se ştie că o astfel de muncă este capricioasă. Pentru viitorul roman, Sweet, Sweet China, am primit deja 15.000 de dolari canadieni. În plus, de un an am început să şi lucrez pentru a fi în contact cu lumea. Sunt bine integrată la nivel intelectual, dar nu cunosc societatea ca atare. Cei de sus mă iubesc, dar eu nu cunosc baza. Am lucrat ca profesor de franceză pentru emigranţi. Este foarte obositor, dar frumos. Patru zile pe săptămână, patru ore pe zi, două dimineaţa, două după-amiaza, cu un onorariu de 170 de dolari canadieni pe zi, ceea ce mi se pare destul de generos.

Alexandru Cetăţeanu, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada a venit special la conferinţa de presă pentru a o susţine şi îşi aminteşte când a cunoscut-o prima dată înainte de a pleca din ţară. A menţionat că era un moment greu din viaţa ei când cineva o urmărea, însă nu a intrat în detalii. Crede despre ea că este „mândria ţării noastre în Canada”.

Constantin Mohanu, care aflase de conferinţă dintr-un afiş de la Uniunea Scriitorilor, e curios să afle: La care sat ne referim pentru că satul românesc nu este uniform? Am câteva lucrări de etnografie şi folclor despre Ţara Loviştei de pildă unde situaţia este cu totul alta. Recunosc că nu v-am citit cărţile, dar aş vrea să aflu mai multe.

F.M.: Este vorba despre satul de câmpie pe ruta Bucureşti – Videle – Craiova. Cincizeci de ani de comunism au fost devastatori, au distrus ierarhii, pământul şi religia. Generaţia părinţilor mei a trecut printr-o degringoladă înecată în alcool. Ţara brânzei nu are pretenţii ştiinţifice, nu este o carte etnografică, ci un roman de ficţiune pentru care mizeria exterioară este decorul pentru drama mizeriei interioare. E foarte greu să demitizezi clişee privind satul şi ce e mai trist este că unii s-au îndoit de adevărul celor scrise.

Roxana Călinescu, din cadrul Institutului Cultural Român: Cât de familiară vă este literatura română contemporană şi aş vrea să ştiu dacă aveţi un scriitor român contemporan preferat?

F.M.: Trebuie să spun că am rupt definitiv legătura cu cultura română. Efortul psihologic de a traduce a fost îngrozitor. Nu sfătuiesc pe nimeni să-şi traducă ceea ce a scris deja în limba maternă. Deşi ţin la fidelitatea faţă de textul original, pentru francezi a fost nevoie să aduc o serie de detalii. De pildă, pentru a traduce în franceză cuvântul „fântână”, am avut de ales între „puits” şi „fontaine” şi am ales „puits”, „puţ”, deşi mie nu mi-a plăcut, dar editorul a susţinut că exprimă cel mai bine ideea acelei construcţii de piatră cu ghizd şi găleată. A fost nevoie să renunţ la bălăceala la robinet sugerată de „fontaine” pentru a transmite mai bine conţinutul. Ideea este că nu trebuie să ne temem că nu se vor găsi echivalente într-o limbă străină. Revenind, aş spune că în Canada scriitorii români nu sunt mai deloc vizibili. Poate doar Cărtărăscu. A venit odată un ziarist francez să-mi ia un interviu şi mi-a spus că citise ceva de Cărtărăscu, i-a plăcut şi, pentru că sunt româncă, a ţinut să stea de vorbă cu mine.

O altă întrebare a fost: Dacă aparţineţi elitelor, de ce aţi simţit nevoia să vă întoarceţi spre oameni de alt nivel?

F.M.: Nu consider o înjosire să predau franceza emigranţilor. E un proces de îmbogăţire. Nu percep asta ca pe o coborâre. Ca autor, fac parte din nişte cercuri, dar nu insist pe departajarea valorică. Cum spuneam la Sibiu, la o conferinţă, simt că totul mă priveşte.

De ce aţi ales chineză şi olandeză şi cum s-a suprapus China imaginată pe China văzută în carne şi oase?

F.M.: Am ales chineză din capriciu. Eram deja studentă în anul al doilea la română-franceză şi mă plictiseam. Vroiam ceva nou pentru că mi se părea că repet ceea ce ştiam deja din liceu. Când am intrat la chineză-olandeză am descoperit un alt mediu, mai afectuos, mai apropiat. Grupele erau mai mici. În ceea ce priveşte China, m-a racolat cineva în Quebec. Lucra la o companie care intermedia emigrări şi mi-a propus să predau franceza la Pekin celor ce urmau să emigreze în Quebec. Am acceptat cu mare drag. Am fost acolo un an şi m-am vindecat de orice nostalgie orientală. Eram percepută ca venind din Quebec şi am simţit atunci că o a treia identitate e pe cale să se nască în timp ce identitatea canadiană deja însemna ceva. Am avut revelaţia triplei identităţi. De ce am părăsit România? Problema mea ar putea fi rezumată în felul următor. Înainte de a pleca, domnul Nistorescu, aici de faţă, mi-a spus că dacă mai am răbdare şi mă zbat, pot să ajung mai sus ca-n brânză. Eu cred că a trece prin brânză e uşor pentru că mediul e moale, dar rămâne un miros după. Cam aşa a fost.

O altă femeie, care a întâlnit-o pe Felicia Mihali la Montreal, crede că scriitorii emigranţi pot scrie foarte bine despre experienţele lor. Faptul că adresa web a revistei Terranova reuneşte câteva voci, fie în română, fie în franceză, arată că toţi emigranţii poartă România în suflet, chiar dacă sunt departe. Deschiderea Institutului Cultural Român către exterior este vitală, idee faţă de care H.-R. Patapievici şi-a exprimat susţinerea.

Paul Şustar, profesor de drept la Academia de Studii Economice, născut într-un sat săsesc: Prezenţa dumneavoastră este un eveniment, felul cum aţi expus arată că dacă scrisul este un document, vorbirea vie este un eveniment. Mi-aţi amintit că am scris un poem, „România, cea mai frumoasă mireasă a Europei”, publicat şi în engleză la cererea lui Johnatan Scheele. Aş vrea să vă întreb ce autori români v-au influenţat.

F.M.: Gândiţi-vă că am absolvit română-franceză. Sunt foarte mulţi autorii români care m-au influenţat. Veţi observa poate în ceea ce am scris că există mici furturi din alte opere cunoscute. Ca exemplu, aş da personajul Milesc Spatar pentru care m-am inspirat din jurnalul de călătorie în China al lui Milescu Spătaru.

O altă întrebare: Am participat în Canada la o conferinţă pe teme de dramaturgie scrisă de diverşi autori de acolo. Jumătate dintre ei erau de origine străină. Aş vrea să vă întreb cum se păstrează identitatea şi de ce te topeşti în societatea de adopţie? Observ că patinaţi pe mai multe identităţi. În afară de pactul cu limba, de ce alte pacturi mai este nevoie? Din dramaturgia studiată, am observat că există rădăcini, precum şi contestaţia noii lumi.

F.M.: Ca autor lucrurile vin de la sine. Este un proces necontrolat. Dar părăsirea limbii române nu mă face să o uit. Din contră, se trădează la fiecare pas. Noua identitate se formează încet. Lucrez la o carte pe care aş vrea s-o numesc Mănăstirea neagră, în care să tratez despre ideea decalajului dintre sus şi jos, dintre elite şi emigranţi. Există conflicte, există rasism nu doar pe verticală, ci şi pe orizontală. Aş vrea să includ legenda Meşterului Manole, dar nu evident, ci sub forma ideii de sacrificiu. Există concepţia că în Montreal doar imigranţii muncesc, dar de ceva timp au început să apară critici venite din partea imigranţilor. Eu nu-mi permit să fiu excesiv de critică. Abia timpul va arăta cât de critică sunt. Cititorii canadieni nu înţeleg nimic din subiectele care fac referire la România.

Mircea Mihăieş: S-a spus că literatura română este o fiică a literaturii franceze. Noi părem provinciali. Ştiu de la emisiunile din Canada de pe TV5 că accentul limbii franceze vorbite de canadieni este diferit decât la Paris. Se pare că aţi emigrat dintr-o provincie în alta. Cum credeţi că se vor suda toate aceste interferenţe?

F.M.: Ştiţi cum mă întrebaţi dumneavoastră? Mă întrebaţi ca şi cum limba română vorbită la Iaşi ar fi diferită de cea vorbită la Bucureşti. De ce trebuie să ne cramponăm de această diferenţă? La treizeci şi trei de ani nu mai pot învăţa altă franceză decât cea standard pe care am învăţat-o în facultate. Acest fapt mi-a ajutat la selecţia în urma căreia acum predau franceza, ceea ce înseamnă că franceza mea este mai corectă decât a altor canadieni.

H.-R.Patapievici: Ce este diferit în Canada faţă de România?

F.M.: Ar trebui să fiu critică la adresa României...

H.-R.P.: Atunci lăudaţi Canada!

F.M.: În primul rând, azilul economic permite refacerea demnităţii pierdute în urma modificării identităţii. Nu mai ai casă, nu mai ai masă, trebuie să ai cumva un sprijin. Unii trebuie să-şi refacă studiile, să-şi schimbe cariera. Programele de integrare sunt foarte generoase. Ce-i drept, pentru a obţine drept de vot ai nevoie de trei ani cu cetăţenie, să nu cumva să votezi haotic. Primeşti ajutor social dacă nu găseşti de lucru, iar o familie poate să trăiască acolo câţiva ani din ajutorul social. E diferit faţă de Statele Unite unde se pune accent pe libera iniţiativă. În Canada se pare că socialismul a reuşit. În plus, în ciuda sistemului birocratic complicat, se simte o eleganţă a relaţiilor. Eu m-am simţit foarte bine şi m-am integrat.