Primăvara lui 2006. Suntem la o conferinţă, de ce plânge? Pentru că pune suflet în tot ce face, mi-am spus. Gazda conferinţei este Susana Pletea, redactor şef la două reviste adresate femeilor, are un copil de cinci ani şi mărturiseşte că uneori îi vine să-şi dea palme că nu are timp de el. Păi, nu are voie să fie răcită, nu are voie la ştiri. Sfârşitul de săptămână şi vacanţele sunt ale copilului. Nu trebuie să uite niciodată de el şi că nu are nevoie de haine sau jucării, ci de mama şi de tata. Cum poate să plece de lângă el când o roagă să-l ţină de picioruş şi… “să mai citim încă o poveste”? Şi cum să uiţi de el când la ora cinci la sfârşitul programului de grădiniţă le spune celorlalţi copiii că “uitaţi, şi eu am părinţi!” – după ce a tremurat câteva ore de teamă că toţi ceilalţi vor pleca şi va rămâne ultimul în sala goală? Uneori poţi chiar să uiţi de el şi să ajungi să-l iei acasă foarte târziu, el întâmpinându-te glumeţ: “Bine, mami, mă laşi să spăl podelele cu tanti Florica?”
Cu ocazia târgului Baby Expo, a avut loc ieri la Sala Polivalentă o conferinţă pe tema violenţei asupra copiilor, intitulată “Bătaia e ruptă din rai?” Au fost abordate atât cazuri din familii aparent normale, prezentate de doamna Gabriela Antonie, directoare la o grădiniţă particulară, cât şi cazuri extreme de care se ocupă asociaţia “SOS - Satele Copiilor România”, reprezentată de Cristiana Ionescu. Este vorba de două margini opuse ale unui subiect complex şi inepuizabil: copii copleşiţi de părinţii lor cu de toate, dar lipsiţi de afecţiune din partea lor, şi copii refuzaţi sau, pur şi simplu, uitaţi de părinţi, în cautare permanentă de afecţiune printre cei din afara familiei naturale.
Pe de o parte, în grădiniţele particulare, copiii provin mai mereu din familii cu stare. Cu toate acestea, acasă mulţi dintre ei sunt agresaţi, pălmuiţi, neglijaţi. Părinţii muncesc foarte mult, ajung acasă nervoşi seara târziu, însă acestea nu pot fi scuze în faţa celui care i-ai dat viaţă. Mai există şi posibilitatea angajării unui baby-sitter, dar nu se ştie niciodată ce se poate petrece în relaţia acestuia cu copilul. La grădiniţă, cei afectaţi într-un fel sau altul sunt identificaţi prin faptul că se joacă singuri într-un colţ, sunt interiorizaţi, refuzând să comunice cu alţi copii. Ei sunt cei pe care specialiştii îi consideră greu de recuperat. Tot ei spun că relaţia afectivă cu copilul până la vârsta de doi ani este foarte importantă pentru cursul ulterior al vieţii şi este de ajuns să ne amintim de imaginile televizate din căminele de copii legănându-se singuri, lovindu-se cu capul de perete sau de marginea pătuţului. Dacă până la trei-patru ani copilul nu reuşeşte să înveţe să-şi exprime sentimentele, ulterior va fi foarte greu de adus la normal.
În grădiniţă, ideal este ca educatoarea să suplinească prezenţa şi afecţiunea mamei şi există cazuri de apelare cu “mami” acolo unde copiii sunt într-adevăr consideraţi membrii unei familii mai mari. Întorşi acasă, relaţia de afecţiune se poate însă pierde din lipsă de timp alocat pentru joacă alături de copil sau din rece comoditate. Ce să mai spunem de citirea unei cărţi de specialitate sau măcar a unei reviste?
Pe de altă parte, în familiile sociale create de SOS în Bucureşti şi în Cisnădie, avem de a face cu o situaţie de altă natură. Copilul vine însoţit de povestea sa marcată de neplăceri trăite la o vârstă fragedă. Abuzurile fizice, verbale şi sexuale, scuzate prin concepţii în cel mai bun caz de genul “unde dă mama creşte” sau “şi eu am luat bătaie şi uite ce mare am ajuns”, de cele mai multe ori însoţite de celebrele “altoiri”, nu fac decât să sporească numărul copiilor cu traume. Din experienţa de 15 ani a echipei psihopedagogice a asociaţiei menţionate se ştie că e nevoie de trei până la şase luni până când nou-intratul în familie învaţă să zâmbească şi să comunice cu ceilalţi membri. Momentan există 15 mame sociale în Bucureşti şi 13 în Cisnădie, care sunt pregătite să aibă grijă de câte şase-şapte copii din totalul de 182 înregistraţi la SOS, fără a folosi violenţa ca mod de educaţie.
Comportamentul copilului este construit pe cale pozitivă, deşi la început el nici nu înţelege acest tratament. Cu toate că fiecărui copil intrat într-o familie socială i se pune în vedere de la bun început că “la noi nu vei lua bătaie, nimeni nu-ţi va face rău”, unii dintre ei încearcă limitele răbdării, întotdeauna rămase nemărginite. Deşi la început copilul se gândeşte că “ia să vedem ce-o să-mi facă”, pe parcurs e întâmpinat doar cu explicaţii şi discuţii calde. Li se pun restricţii de a nu merge în cutare loc sau de a nu face un lucru permis celorlalţi, din cauză că au încălcat regulile. În cel mai bun caz, nefiind supuşi presiunilor, doi băieţi de 12 ani au făcut năzbâtii după năzbâtii până când au înţeles cum stau lucrurile şi s-au întors la familie spăşiţi, de bună voie, rugându-se să fie lăsaţi să măture străzile satului o lună, numai şi numai ca să fie iertaţi. Până la urmă au măturat doar o săptămână.
În familia socială monoparentală (doar cu mamă), unde se respectă standarde de calitate dezvoltate în străinătate, copilul traumatizat are şansa de a deveni om normal. Totuşi unii dintre ei ajung la adolescenţă cu grave dedublări de personalitate şi cu neiubire de sine prin înfometare de exemplu. Există cazuri fericite de tineri care au acum firma lor, au obţinut credite şi, deşi îşi găsesc foarte greu parteneri, unii s-au căsătorit deja, chiar dacă le este greu să aibă copii, ştiind prin ce au trecut în copilărie. Pe drumul găsirii sinelui, cei mai mulţi se îndreaptă către şcoli profesionale, încep să-şi ia joburi de vară pentru a-şi cumpăra singuri haine şi încălţăminte, caută să adauge ei înşişi la ceea ce primesc, devenind independenţi şi neaşteptând nimic de la părinţii naturali sau sociali.
Un studiu recent efectuat la noi în ţară arată că părinţii au senzaţia că statul trebuie să se îngrijească de copii, în timp ce copilul crede că părintele este cel care trebuie să aibă grijă de el şi apreciază mai mult pe cel care îl încurajează, decât pe cel care acţionează cu ordine bruşte, măsuri drastice şi critici interminabile. Această concluzie ascunde însă şi o sumedenie de vicii de comportament. Există femei, mai ales în zonele sărace, care nasc în fiecare an pentru a primi alocaţie şi “pentru că are cine-i creşte”, pentru că de acolo aşa se văd căile de a obţine resurse financiare. Americanii le-ar obliga la sterilizare, dar la noi acest act se consideră discriminare. Sunt însă şi situaţii fără ieşire cu părinţi bolnavi, familii întregi fără acte, care nu-şi pot declara nou-născuţii, perpetuându-se imposibilitatea de a obţine certificate de naştere pentru ei. “Ce-or fi ăştia, ţigani?” se întreabă abia murmurând o bătrână aşezată pe scaunul de lângă mine, într-un acces de curiozitate suspectă. Nici nu mă mir să aud aşa întrebare. Cristiana Ionescu încheie spunând că la SOS există şi cazul unui băiat rrom talentat la fotbal care spune “mamă” atât mamei naturale, cât şi mamei sociale. Pentru el “acasă” este la SOS, iar “la mama” este acasă la mama naturală.
Lucrurile în domeniu sunt departe de normal. Totuşi, la începutul acestui an, a fost adoptat un pachet legislativ de protejare a intereselor copilului, potrivit căruia părintele este obligat să-şi întrebe copilul ce părere are despre anumite lucruri care îl privesc direct. De pildă, copilul are dreptul să-şi dea părintele în judecată dacă i se interzice accesul la şcoală, pentru că sunt numeroase situaţii de abandon şcolar la vârste fragede, motivate de părinţi prin replici de tipul “la treisprezece ani am lăsat şcoala să fac bani, tu de ce n-ai face-o?” Întrebarea este cum află acel copil că are drepturi şi, după ce află, ce poate face singur într-o lume potrivnică.
