A scrie cu umor despre perioada de sfântă glorie comunistă în intervalul de sfântă tranziție postcomunistă mi se pare o recuperare firească a unei laturi a ființei umane lăsate cam în paragina unui pesimism cronic. În acea epocă numită propagandistic de aur, dar care pentru multă lume a fost cam de tinichea, se găsea timp și pentru candoare, așa cum revedem în filmele românești din epocă transmise în zilele noastre, candoare supusă inevitabil ochilor critici încă de atunci, ochi rămași în mod paradoxal închiși. Ioan Groșan se numără printre cei ce deschid și ochii, și gura, și sufletul unor personaje pentru care candoarea este găleata scoasă din câte o fântână de la marginea drumului, ferită de la secătuire de umbra unor arbori bătrâni.
Personajele din volumul Un om din est, apărut la Editurile Noul Scris Românesc și Tracus Arte în 2010, sunt animate de propriile resorturi psiho-erotice, de care nu par a fi complet conștiente, dat fiind interesul redus pentru psihologia individului în favoarea celei colective, cel puțin la nivel oficial, în perioada predecembristă. Aceste resorturi sunt expuse audienței prin prezența naratorului în adâncurile subconștientului acestora, de unde le spionează și le ghidează destinele, schițând creaturi caricaturale, acum demne de compasiune și simpatie, încât ți-ai dori să le lipești abțibildul pe frigider, acum demne de dispreț, fiindcă nu le mai poți dezlipi.
Întrucât pentru Groșan om înseamnă, de fapt și în special, bărbat, autorul creează câteva tipuri masculine la urma urmei valabile și pentru alți cronotopi, dar colorate în tentele specifice perioadei. Personajele sunt prinse într-o rețea de interese narative fără cusur, întâlnirile lor, fie directe, fie mediate de epistole, de terțe personaje sau de firul poveștii în sine, lasă mereu un spațiu gol, de completat, de comentat. Dedicat fiicelor scriitorului, romanul pare a fi un cvasi-autoportret cu mai multe chipuri în permanent dialog, fiecare cu un rol bine definit pentru întreținerea tensiunii.
Avem de-a face cu soțul pentru care intrarea în partidul unic este o chestiune ce ține de cele mai personale și inexprimabile aspirații erotice. Oricât s-ar frământa soția, oricât ar încerca ea să-și dea seama ce este cu el, poziția de soț și de profesor de biologie nu-i sunt de ajuns. A fi membru în partid devine echivalent cu a avea membru. Fericirea obținerii măcar parțiale a acestui statut are loc pe ultima sută de metri, în urma participării la o vânătoare organizată cu tot fastul în anul de grație 1989, când reușește să-și facă harcea parcea pantofii cumpărați de la Leonardo. În plină epocă multiculturală – căci da, partidul unic a avut grijă să cultive multiculturalismul încă de dinainte de revoluție – tovarășul profesor de biologie, ultimul dintre gonaci, este sprijinit să acceadă în partid de tovarășa Szekely, vajnică susținătoare a politicii comuniste de cabană montană și foarte pricepută în a trage concluzii.
Un loc aparte în textura narațiunii îl are tânărul inginer silvic – profesie nu lipsită de relevanță pentru genul abordat de autor –, menit să exemplifice fraza celebră intonată cu ocazia manifestărilor megalomane, „...români, maghiari, germani”, un fel de melting potexclusivist. Willy Schuster, amantul unguroaicei, este cel pe spatele căruia cade sarcina de a goni marele cerb în calea marelui vânător, însuși președintele țării, sosit cu elicopterul moț-cocoț pe vârful muntelui. Din rândul celor „bine pregătiți ideologic”, inginerul silvic are dese probleme cu autoritățile încă din studenție, de pe urma cărora învață cum să se poarte și cum să iasă din încurcături basma curată și să-și câștige până la urmă poziții privilegiate, printre care pe aceea de a surprinde mersul țanțoș al marelui cerb, chit că nu de aproape, ci numai de la depărtare, prin binoclu. În felul acesta, pregătirea ideologică își pierde sensul politicianist și capătă un altul literar, derridean, de aparentă amânare a înțelegerii în scopul desfășurării povestirii.
Din această tipologie nu poate lipsi globalul Don Juan, identificat prin glocalizarea numelui, Juan – Ioan – Nelu Sanepidu, și prin capacitatea sa de a devora insatisfacții feminine așa cum soluțiile chimice de curățat parchetul sau gresia își fac efectul fără preget, înlăturând confuzii, depresii, frustrări, histrionisme ieftine. Cele câteva însemnări ale domnului Nelu sunt nu numai dovezi de aventuri erotice, ci și o serie de expozeuri cuceritoare ale vânătorii în sine, a căror valoare este potențată prin rezerva recunoașterii lipsei de talent în ale povestitului. Dacă președintele vânează cerbi, de ce n-ar vâna și Nelu cerboaice? Cerboaicele lui Nelu au de fiecare dată și o latură abstractă, vânătoarea având drept țintă aspecte tot atât de diverse precum stahanovismul, pitorescul falezei de la Costinești, întoarcerea familiilor de sași în Germania, gâscoșenia femeilor dintr-un sat imaginar, elitismul burghez de fațadă sau filozofia de budoar.
Chinuit de spaimele generate de luptele cu monstruozitatea propriului text, printre personaje trăiește de azi pe mâine și autorul, așa cum Goya apărea printre personajele sale, autor mereu părăsit de iubită, mereu înșelat în propriile așteptări, mereu prins în plasele propriilor iluzii. Prin prisma acestuia se developează complexitatea omului din est, Nelu Sanepidu fiind un alter ego, „cel mai bun prieten al său”, „frate drag”, de care se lasă de nenumărate ori trădat pentru a avea ce povesti. Tot prin intermediul personajului autor pătrundem în lumea celor ce țineau frâiele cenzurii în literatură în perioada comunistă. Groșan înfățișează o scenă memorabilă când, în timp ce maiorul îi indică modificările pe text, autorul îi strecoară candid, pe un ton egal și umil că „fără să vreau, tot ce scriu se întâmplă... de parcă aș fi blestemat” și, fiindcă imediat este înjurat de maior, ca să-i dovedească adevărul, scoate din geantă o foaie de hârtie pe care este notată însăși înjurătura rostită cu un minut mai devreme. Numărându-se printre cei ce fișează volume ca orice scriitor conștiincios, autorul este conștient că „textele sale, oricât de bine ar fi fost scrise, nu „intră” în real decât dacă fac rău”, nu rău în general, ci taman iubitei sale Vianda, lăsate de izbeliște pe mâna mai sus amintitului Don Juan. Însă despre rolul femininului în acest roman poate altă dată, după publicarea volumului al doilea.
Deasupra tuturor acestor personaje masculine tronează iluzia marelui cerb, cerbul fantomă, înlocuit abil cu unul șchiop de alter-ego-ul Willy, pentru a fi masacrat de tovarășul președinte și tranșat între organizatorii așa-zisei vânători, astfel fiind salvată, măcar la nivel simbolic, onoarea și bărbăția omului din est. Ce sugerează autorul prin această construcție este că despre cerbul fantomă se poate doar scrie. Degeaba armele de vânătoare, fiindcă numai textul îl mai poate salva de la descornorare și aplicarea trofeului pe perete, deasupra ușii de apartament.
Pe lângă simbolistica bine instrumentată, Ioan Groșan recurge la jocuri lingvistice, intertextualități, inserturi de mărci istorice și dialoguri savuroase, melanjuri între fantezie și real, tot atâtea tehnici postmoderne, care consolidează ceea ce se numește în engleză un page-turner cu o structură sănătoasă specifică romanelor moderne de tip romance, așa cum sunt cele ale lui David Lodge, de pildă, îndeajuns de bine presărat cu pauze de respirație, punctate prin negații și refuzuri categorice, răstălmăciri nerușinate, înjurături grave, promisiuni de a uita pentru totdeauna și alte tușe escatologice. Dacă aș fi un bărbat la vreo cincizeci de ani, m-aș recunoaște cu siguranță în istoriile prinse cu măiestrie ca pietrele într-un colier, istorii programate să rescrie istoria, unica, prin apelul la memoria particulară a unor inși cu o viață aparent banală, prea acoperită, dacă nu chiar sufocată, ani în șir de flamura steagului național, transformată în tablă groasă odată cu celebra găurire a segmentului galben și deschiderea granițelor, tablă prea greu de dus în spate, ca un acoperiș spart prin care plouă și ninge și care, evident, necesită noi investiții mereu întârziate, mereu puse pe planul douăzeci, sub salteaua de unde oricum le va șterpeli cineva. Dar când, în plină criză imobiliară, investitorul își arată bucuria de a-și plasa resursele, amenințate frecvent cu pericolul de a dispărea, nu poate să rezulte decât o carte pentru descrețit frunțile cu stil, pentru toate vârstele – pentru aproape toate, în funcție de pregătire, experiență, capacitate de rezonanță – carte pe care am parcurs-o între două avioane, la drum dinspre estul spre vestul Europei și înapoi.
