Nu reţinusem că trebuie să fie o videoconferinţă. Mă aşteptam să vină în persoană. Dar nu. Alisdair Gray, profesor de creative writing la Universitatea din Glasgow, a apărut pe ecranul unuia dintre panouri spunând direct “thank you”. Pare un om mărunţel, ciufulit de vântul britanic de afară, nepieptănat şi cu o pereche de ochelari cu dioptrii imense. Zici că e un mic Moş Crăciun. Pe lângă el mai e în imagine şi Ronnie, specialistul în electronică. Pe cel de-al doilea ecran sunt două imagini, una cu sala din Bucureşti, alta cu sala din Iaşi, amândouă pline cu studenţi mai mult sau mai puţin curioşi să comunice cu cineva despre care se spune că a publicat mai multe volume, printre care şi un roman mai interesant, "Lanark", a scris mai multe piese pentru radio şi a lucrat la televiziunea BBC.
The image is not so good, îi transmite gazda de la Consiliul Britanic, o tânără blondă cu ochelari, care butonează telecomanda. Decide să întrerupă legătura pentru a o relua. Iaşi, can you hear us? Yes. Legătura e gata. Profesoara Lidia Vianu deschide convorbirea cu domnul Gray, care e bucuros să afle că romanul lui, "Lanark", e subiect de doctorat. Urmează întrebările, câteva din Bucureşti, câteva din Iaşi.
Cât de mult v-au influenţat traducerile în franceză? – E o întrebare care vine de la cineva din faţă, dar domnul Gray nu mai apucă să spună ceva, pentru că microfonul lui clachează. Nu-l auzim, dar îl vedem. Ridică receptorul să formeze numărul. Ronnie a plecat, aşa că e puţin neajutorat. Pune receptorul la loc pentru că nu se descurcă. Râde la noi. Bea apă din cana de pe masă. Ridică mâna la tâmplă şi se uită iar la noi. Până la urmă sunetul revine. Da, traducerea operei sale în franceză nu l-a influenţat prea mult. Nu ştie franceză, dar a fost invitat în Franţa de câteva ori.
E adevărat că aţi fost influenţat de distopia lui George Orwell? – Păi să vedem… Se cam bâlbâie şi e uneori incoerent… Până pe la doisprezece ani citeam Lewis Caroll, poveşti de Hans Christian Anderson şi chiar de Edgar Allan Poe… Aici iar se întrerupe legătura. I’m afraid we lost you again… şi lui i se citesc pe buze cuvintele “you lost me again”… în sală e un pic nelinişte. Cei din Iaşi aşteaptă cuminţi. Imaginea lor se mişcă în reluare. Domnul Gray a rămas singur în cameră şi nu ştie să umble cu aparatura ca să-şi repornească singur semnalul audio. Aşteptându-l pe Ronnie, începe să scrie ceva. Ce altceva poate face un scriitor când rămâne singur? Pe ecran citim “far site disconnected… please wait”. Camera cu pereţi şi mochetă albastre, dotată în tavan cu microfoane şi minireflectoare, se umple de o rumoare mocnită. Connect. Disconnect. Call again. Connect. Disconnect. Call again. În sfârşit apare salvatorul Ronnie şi continuă. Da, îmi plăcea să mă uit la desene animate, la Walt Disney. Pe la paişpe ani am fost tare mişcat de o versiune radio a romanului “Ferma Animalelor”. Cum adică să facă tocmai porcii revoluţie, ei care sunt cei mai hrăpăreţi? Şi uite-aşa m-a cuprins o depresie pe la paişpe ani de nu mai ştiam ce-i cu mine… Am fost multă vreme nefericit din cauza asta.
Cum aţi început să scrieţi? – De data asta a întrebat cineva din spate, pe care camera s-a focalizat cam târziu. Păi unde să-ncep să scriu? La şcoală. Îmi mai citeau părinţii poveşti. Vroiam ca viaţa mea să fie ca în cărţi, aşa fantastică şi nemaipomenită. M-au încurajat şi părinţii, iar după ce am învăţat să scriu, nu m-am mai oprit.
De ce preferaţi distopia în locul utopiei? – Aici iar s-a pierdut legătura. Ronnie revine în imagine. Call again. Connect. Disconnect. Call again. Studenţii din Iaşi se amuză. Nu auzim ce spun. Se agită oleacă, îşi mişcă ochii dintr-o parte în alta ca păpuşile. Do you have our IP address, Ronnie? Gazda noastră e calmă, îşi tot înfige preocupată unghia arătătorului în unghia degetului mare şi formează din nou pe telecomandă. Iar ne-am conectat. Şi domnul Gray spune că nu are utopii. A citit el undeva, într-o carte intitulată “A History Maker”, că distopiile sunt mai populare. În utopii oamenii sunt fericiţi, ceea ce nu e interesant. Până la urmă comediile conţin şi lucruri îngrozitoare.
Blondina comută către studenţii din Iaşi. Cel care se amuza mai tare îl întreabă cum îi vin ideile? Gray e cam bâlbâit, dar spune că da, vroiam să scriu o carte cu imagini, ca acelea pe care mă uitam când eram mic. Picturile mele – că mai e şi pictor – au un conţinut narativ. Îmi plăceau poveştile lui Rudyard Kipling. William Blake e poetul meu favorit pentru că a fost şi pictor. Ce mai, îmi place să scriu poveşti cu imagini. Primul meu roman, "Lanark", aşa e scris.
V-au influenţat unele imagini din copilărie? – Să mă gândesc… se gândeşte ceva timp, dar nu-i vin în minte imagini personale. Îmi amintesc de Adam şi Eva îmbrăţişaţi, de copilul care sparge oul privind spre înalt, oul văzut ca un craniu şi ca un pântec în acelaşi timp. Viaţa apare din coaja vechiului, ca un sfârşit care naşte un alt început… Poveştile mele sunt despre oameni care trăiesc vieţi pe care le găsesc nesatisfăcătoare şi deodată au o întâlnire, de obicei sexuală, după care povestea îşi schimbă cursul. Atunci nu mai ştii dacă vor mai trăi sau vor muri. În "Lanark", eroul moare de câteva ori.
Ce v-aţi propus cu ceea ce scrieţi, să produceţi un şoc sau să amuzaţi cititorii? – Păi eu cred că şocul e o parte din distracţie. Oamenii nu cumpără cărţi şocante dacă nu i-ar amuza. În copilărie scriam despre mine aşa copil cum eram. În adolescenţă scriam despre mine aşa cum eram. Dar mă plictiseam, era prea frustrant. Aşa am scris două romane. Primul era în stilul lui Joyce din “Portretul artistului la tinereţe”. Vroiam să scriu despre artistul din Glasgow, care eram eu. Ţineam jurnale peste jurnale, dar până la urmă am ajuns la concluzia că trebuie să se sinucidă. Eu însă nu m-am sinucis. Pe-al doilea l-am vrut kafkian, un fel de drum spre paradis presărat cu tot felul de monştri care atrag personajele spre iad. Pe vremea aceea îmi amintesc bine că mă tot întrebam dacă există viaţă după moarte… Până la urmă n-au ieşit cum îmi doream. Vroiam să reunesc toate ideile astea într-un “big splash”… şi tocmai atunci gesticulând dădu peste ceaşca de cafea şi o răsturnă pe masă, peste telefon, peste hârtii… Dar, minune, legătura audio nu se mai întrerupse…
Cum e mai bine, să-i observăm pe ceilalţi sau să trăim noi înşine experienţele pe care apoi să le prelucrăm? – În primul rând scriitorii învaţă de la alţi scriitori, dar şi experienţa proprie este importantă. Să vă spun despre mine. La douăzeci şi şapte de ani m-am însurat. Era prima femeie cu care am făcut amor în afară de mine. Aici unii se hlizesc… Hi, hi, hi… Mă tot gândeam la personajul din "Lanark". Vroiam să fie un personaj care se maturizează. Mă tot întrebam cum pot să scriu dacă n-am fost niciodată tată... Unii pot. Un exemplu este Hermann Hesse, care a scris despre relaţii ca de la profesor la studenţi. Are el pe-acolo o profă care dă lecţii despre sex. That’s not enough. Trebuie să învăţăm unii de la alţii, să urmărim diferitele feluri de oameni din jur aşa cum apar de pildă în Dickens sau în Dostoievski, dar să nu uităm nici halucinaţiile şi visele pe care le avem. Până la urmă sunt două opţiuni, ambele de luat în seamă.
Cât de mult este "Lanark" experienţă personală? – Prima parte este foarte personală. Soră-mea s-a supărat când a citit. A spus că da, e chiar viaţa noastră, dar că îşi aminteşte şi alte lucruri. Atunci a început să-şi scrie şi ea memoriile pentru că i se părea că ale mele le covârşeau pe ale ei. Ca şi mine, Lanark decide să nu predea în şcoală şi e eliminat pentru că a refuzat să ia în serios examenele. Face întruna compromisuri, nu vrea să se sinucidă sau să moară de foame. Lanark e un om mult mai obişnuit decât mine, nu-l vroiam artist. Şi până la urmă am reuşit pentru că lumina soarelui şi dragostea erau lucrurile pe care şi le dorea cel mai mult. Dar când apare soarele, vine şi moartea. Trebuie să fii bătrân să înţelegi asta? Nu.
Ce înseamnă inspiraţia? – Când eram mai tânăr vroiam să scriu cărţi de poveşti nemaipomenite, eseuri nemaiîntâlnite, romane de top... Până la urmă am început să scriu despre un om cam prostănac, beţiv, cu viaţă sexuală zero, doar masturbare şi fantezii, care nu-şi iubeşte slujba, are doar câţiva prieteni şi simte o profundă lipsă de respect pentru toate câte există. Am pornit de la un personaj respingător de-al lui Dostoievski din “Scrisori din subterană”. Am scris ce-am scris şi am devenit din ce în ce mai interesat. Scriam despre mine cumva. Capitolele curgeau şi inspiraţia venea pe mai multe căi. În alt roman, “Poor Things”, totul a pornit de la un vis amuzant pe care l-am avut. Am început o nuvelă, dar până la urmă a ieşit un roman. Adesea mai citesc şi poezii… Îmi place Ezra Pound… Am citit odată un poem chinezesc cu un scriitor care aştepta ordin de la împărat ca să scrie. El nu scria pentru că nu-i ordona împăratul. Auzi!... De-aici mi-a ieşit o poveste… În anii ’70 scriam piese pentru radio. În ultima vreme m-am întors la ele pentru că mă inspiră să scriu poveşti şi romane. Uneori îmi vin idei cu totul noi şi amuzante…
De ce în "Lanark" nu există prezent, ci doar trecut şi viitor? – Păi pentru că povestea capătă aşa o viteză mai mare. M-am gândit că e o idee bună să povesteşti patruzeci de ani de viaţă pe parcursul a cinci zile de timp literar. Am scris despre trecut. Mi-a plăcut să redau ideea unui drum înecat în ceaţă pe care merg el şi ea, separaţi de un fir. Unul are senzaţia că drumul urcă, celălat că drumul coboară. Doar dacă se ţin de mână pot avea aceeaşi senzaţie. Aşa au fost şi primii ani ai căsătoriei mele. Nici un cuplu nu e compatibil în toate. Nu aveam bani. Cheltuiam mult într-o seară, după care strângeam cureaua… uneori ea vroia să cheltuie şi nu vroiam eu. Alteori eu vroiam şi nu vroia ea. Erau tensiuni necesare pentru a ne menţine împreună… apoi am avut tot felul de experienţe prin spitale, pe la BBC… oamenii pe care i-am întâlnit îmi erau hrană şi combustibil. Scriam despre ei, dar mă gândesc că oamenii sunt mai mult decât “resurse umane” de exploatat, aşa ca în marxismul de modă veche sau cum cred conservatori ca Thatcher sau Blair… aici se amuză… audienţa nu se prinde imediat.
Ce ne puteţi spune despre scriitorii cu care păstraţi legătura? - Cel mai important e să nu vorbeşti împotriva lor. Am prieteni scriitori scoţieni, iar dintre cei străini mă simt aproape de Günter Grass şi de realismul magic al lui García Márquez. Religiile sunt toate influenţate de evenimente magice. Auzi, să învie un om! Sau să zboare! Religiile sunt pline de magie, la fel ca poveştile populare… Dar mereu îmi amintesc că William Blake a criticat ce părea a fi religie creştină, luptând pentru o credinţă mai liberă. Tot el spunea ceva ce-mi place: "a truth that's told with bad intent beats all the lies you can invent."
Videoconferinţa e pe sfârşite. În sală e tot mai cald. Acum cele trei imagini se află pe un singur ecran. A lui Gray deasupra, Bucureşti la stânga, iar Iaşi la dreapta. Cineva din Iaşi mai întreabă ceva, dar Gray nu înţelege. Îşi aminteşte altceva. Eram într-o vacanţă la mare pe o insulă. Aveam vreo zece ani. Cum aşteptam la chioşc să vină ziarele, am început să citesc dintr-o carte expusă la vânzare. Aşa am intrat ca într-un vis. Oamenii din jur îmi păreau departe. Simţeam bariere şi parcă eram într-un spaţiu închis. Vroiam să aflu ce se petrece mai departe… tace puţin… şi mai spune că cel mai important e să citim ca să evităm ororile.
La sfârşit, Lidia Vianu i-a mulţumit şi i-a reamintit că studenţii îl citesc. Gray a mulţumit şi el, şi-a şters nasul, a băut puţină apă şi până la urmă s-a gândit să-şi aranjeze puţin şi părul ciufulit.
