Există unele lucruri în viaţă pe care, odată ce le-ai întâlnit, ţi se cuibăresc în suflet, se înmulţesc şi-şi crează o lume în pieptul tău. Atunci se întâmplă să mergi, să mergi şi să ştii că păzeşti în palme o flăcăruie. Ce vreau să povestesc a început acum aproape doi ani. Mă aflam de puţine zile în camera mea din Creteil şi vroiam să-mi petrec serile într-un mod cât mai plăcut. Mi-am luat cărţi de la biblioteca universităţii şi, când afară ploaia îmi amintea că mă aflu pe un teren străin, eu o alungam depărtându-mă în romanul Beloved, după care a fost realizat filmul cu acelaşi nume, programat duminică, pe 5 martie 2005, la 23:15, de postul de televiziune Naţional TV.
Autoarea cărţii, Toni Morrison, a câştigat premiul Pulitzer în 1988 şi premiul Nobel pentru literatură în 1993. În mai 2004, am avut ocazia să particip la conferinţa de presă organizată la Sorbona, dedicată ultimului său roman, Love, la care am fost invitată de profesoara de literatură americană, doamna Matvejevic. Îmi amintesc că avea o voce foarte plăcută când citea, dar combativă în momentul bombardamentului cu întrebări. Mi-a rămas în minte faptul că a mărturisit parcă mai mult pentru ea că înainte de a câştiga premiile nu o cunoştea nimeni, însă după aceea a fost copleşită şi de cunoştinţele şi rudele cele mai îndepărtate. Amfiteatrul a fost plin, iar bliţurile nu mai conteneau. Era însoţită de traducătoarea în limba franceză şi de un profesor universitar. Poate că nu aş fi fost atât de marcată, dacă nu aş fi trăit pentru câteva luni într-un cartier din suburbia pariziană, unde majoritatea cetăţenilor sunt de culoare, dacă nu aş fi studiat literatura afro-americană, dacă nu aş fi petrecut Paştele împreună cu o parte dintre ei, dacă nu m-aş fi îndrăgostit de felul profund de a fi al unora dintre ei ori dacă nu aş fi discutat mai îndeaproape cu câţiva tineri de seama mea, colegi la universitate sau vecini de cămin.
Filmul regizat în 1998 de Johnatan Demme (cunoscut la noi mai mult prin filmul Tăcerea mieilor), în care joacă Oprah Winfrey, Danny Glover şi englezoaica Thandie Newton, este doar una dintre multiplele interpretări pe care romanul atât de bogat în semnificaţii şi intertextualitate le permite. Dacă ar fi să aleg între carte şi film, aş alege cu siguranţă cartea şi aş recomanda citirea cărţii înainte de film. Deşi atât romanul, cât şi cartea sunt cunoscute cu titlul original din engleză, voi apela în continuare la traducerea titlului cu Scumpa, aşa cum apare în unele articole de critică literară scrise în limba română.
Romanul este povestea unei sclave pe nume Sethe, care fuge de pe plantaţia sudistă Sweet Home, pentru a scăpa de bătăi şi de munci istovitoare, fără a avea însă idee ce curs ar putea lua viaţa ei în continuare. Urmărită de poteră până la casa soacrei ei, ea îşi ucide una dintre fetiţe şi este acuzată de crimă, fără a mai fi însă încarcerată la cererea foştilor stăpâni. Toată viaţa ei este un efort de a uita fapta aceasta până în momentul în care apare Paul D, fost sclav pe aceeaşi plantaţie, care îi trezeşte amintirile şi o face să vorbească despre trecut. Totodată, fantoma fiicei ucise se întrupează într-o adolescentă de optsprezece ani şi tulbură întreaga comunitate cu întrebările şi felul ei straniu de a fi. Povestea bazată foarte mult pe credinţe populare, la fel ca multe altele scrise de afro-americani, printre care aş mai aminti doar Culoarea purpurei de Alice Walker sau Dessa Rose de Sherley Anne Williams, scrieri care au ajuns pe marele ecran sau pe scenele de teatru, are un efect de pharmakon, acţionând ritualic în dublu sens: pe de o parte, ameninţă să răstoarne perspectivele paternaliste asupra sclaviei, iar, pe de altă parte, reprezintă un mijloc de restituire a istoriei camuflate şi de alinare sufletească, datorită accentului pus pe drama fizică, psihică, socială şi morală a personajelor. Pentru ele memoria este un loc de criză permanentă, o rană deschisă către care a ţine ochii închişi înseamnă fuga de viaţă.
Referindu-se în special la acest roman, Bernard W. Bell, unul dintre teoreticienii literari de culoare mai cunoscuţi, l-a inclus în genul realismului istoric poetic. Henry Louis Gates, Jr., poate cea mai cunoscută figură din domeniul criticii literare şi culturii afro-americane şi profesor la Harvard, vorbeşte despre “realismul magic” al operelor lui Toni Morrison. Realismul magic, întâlnit şi la alţi autori de pe mapamond, precum Gabriel García Márquez, presupune anularea ideii de timp şi subiectivizarea extremă, menite să plaseze istoria în fantastic, unde poate avea loc dialogul ireal şi uneori atât de necesar dintre vii şi morţi.
Spre deosebire de scrierile preponderent autobiografice ale autorilor de culoare americani din jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, precum Frederick Douglas, Harriet Jacob sau Harriet Wilson, romanele neosclaviei, scrise după mişcarea pentru drepturi civile din anii ’60, când era în vogă sloganul “negru e frumos”, parcurg nu numai conştiinţa unei singure persoane, ci, ca printr-un loc de oglinzi, transcend individualitatea şi produc o comuniune de conştiinţe. Spre deosebire de romanul autobiografic Întâmplări din viaţa unei tinere sclave de Harriet Brent Jacobs, unde eroina îşi trimite la şcoală fiica născută în urma unui viol, Sethe îi taie gâtul fetiţei care “deja-merge-de-a-buşilea?”, ca o tulburătoare reacţie în lanţ la acţiunile iraţionale ale proprietarilor sudişti. Decizia lui Toni Morrison de a aborda o astfel de temă şi-a dovedit relevanţa în contextul nevoii de emancipare a afro-americanilor. Aducerea în prim plan a violenţelor petrecute cu mai bine de o sută de ani în urmă sub forma unei poveşti aproape fantastice se înscrie în teoria neoistorică potrivit căreia faptele istorice sunt relative şi că, în realitate, istoria nu se repetă, aşa cum afirmă şi istoricul român Lucian Boia. Într-un articol despre cruzimea fizică a sclaviei şi romanul modern american, Mark B. McWilliams citează pe specialistul în psihologie Cathy Caruth, potrivit căreia “repetarea imaginilor din trecut poate fi înţeleasă doar ca o neputinţă absolută a minţii de a evita un eveniment neplăcut ce nu capătă nici un sens psihic” şi că poveştile bazate pe traumă reprezintă “un fel de rostire simultană, de oscilare între o criză a morţii şi o criză corespondentă a vieţii, între povestea unui eveniment insuportabil şi povestea unei supravieţuiri insuportabile”. Crima poate fi astfel înţeleasă ca “o dragoste prea densă”, epitet folosit în roman, şi ca un protest faţă de statutul social de femeie producătoare de forţă de muncă pentru stăpân, în contrast cu vastele producţii literare şi filozofice care au plasat rasa neagră pe poziţii inferioare. Cu titlu de exemplu, a se vedea şi numai scrierile lui Joseph Conrad (Heart of Darkness), Immanuel Kant (Observations on the Feelings of the Beautiful and Sublime, secţiunea 4) sau David Hume (Of National Characters), care au marcat unul dintre stadiile relaţiei dintre rasa albă şi cea neagră, potrivit căruia negrii nu pot avea sentimente, nu gândesc şi nu au istorie, pe care scriitorii afro-americani au încercat să-l depăşească prin “negarea unui fundamental concept filozofic – acela că negrii nu erau fiinţe umane”, potrivit criticului literar Barbara Christian.
Ca o reflexie a poststructuralismului, romanele de acest tip desfac stereotipurile legate de sclavie prin crearea de noi fluxuri energetice imposibil de cuprins într-un sistem identitar sau de putere actual. Una dintre caracteristicile literaturii afro-americane este numărul semnificativ al autoarelor, în timp ce operele lor sunt de o putere de convingere impresionantă.
Cultura occidentală a menţinut multă vreme opoziţia dintre bărbat, ca simbol pentru adevăr, raţiune şi ordine, în vreme ce femeia era asociată cu falsul, iraţionalul şi haosul. Scumpa, la fel ca alte romane afro-americane, dovedeşte evadarea din această capcană categorială, soluţie propusă de psihanalista Luce Irigaray, şi reflectă ideea feministei Hélène Cixous că “nu există un tip unic de femeie”. Dacă femeile sunt forţate să rămână în propriul trup ca urmare a simţămintelor de reprimare, atunci ele pot fie să devină victime în propriul corp, perpetuând astfel ideea pasivităţii cu care au fost asociate de-a lungul istoriei, fie să-şi transforme corpul într-un mediu de comunicare. Romanele neosclaviei accentuează acest lucru, rănile fiind mai semnificative decât cuvintele.
La momentul petrecerii acţiunii romanului şi filmului, personajele nu ar fi avut cum să reflecteze la ce li se întâmplă, deoarece actele de violenţă erau insuportabile, iar alfabetizarea obligatorie a fost introdusă mult mai târziu în America. De aceea, numai trecerea timpului, trecerea poveştilor din generaţie în generaţie, coroborată cu accesul la cunoaştere, au dus inevitabil la evidenţierea destinului rasei negre în America, acela că, înainte de a crea un viitor mai stabil, este nevoie de înţelegerea trecutului traumatic, discutând pe larg despre diverse aspecte legate de discriminare rasială.
Pornind de la un eveniment real despre care s-a scris în ziarul american “The Cincinnati Enquirer”, ediţiile din 29 şi 30 ianuarie 1856, Toni Morrison duce mai departe povestea lui Margaret Garner, femeia de culoare ucigaşă a propriei fetiţe de trei ani, desfiinţând bariera dintre ficţiune şi istoria sclavilor fugari, care preferau să moară decât să trăiască o viaţă subjugată. Sethe este reiterearea acestei imagini feminine. Ea nu poate scăpa de amintirea evenimentelor trăite în tinereţe, întrupată în fantoma fiicei ei.
Morrison are o întreagă strategie de botezare a personajelor şi de numire a locurilor. De exemplu, numele plantaţiei de unde fug sclavii, “Sweet Home”, asociat cu evenimentele petrecute, exprimă transformarea a ceea ce părea pentru albi un paradis într-un leagăn viciat unde fii stăpânului o biciuie pe Sethe la tălpi şi îi sug laptele de femie însărcinată, înainte ca ea să reuşească totuşi să scape.
Când Paul D primeşte de la Stamp Paid bucata de ziar unde apare imaginea lui Sethe cu pruncul sfârtecat în braţe, el este conştient că “nu-i gura ei asta”, refuzând astfel adevărul fabricat sub titlul ziarului care o incriminează. Autoarea topeşte cu măiestrie alchimistă titlul unuia dintre articole, “Stampede of Slaves – A Tale of Horror”, creând un personaj pentru a simboliza ceea ce înseamnă “stampede”. Acesta este un cuvânt care arată o mişcare de masă a turmelor de animale cuprinse de panică. Sensul a fost transformat prin intermediul personajului Stamp Paid, cel care trece sclavii fugari ca Sethe de pe un mal pe altul al râului Ohio, translatorul furişat ca şarpele când printre albi, când printre negri, primit totuşi cu bucurie în casele oamenilor, cel al cărui nume sugerează “plata timbrului” aplicat pe scrisoarea unei întregi rase asuprite, trimise către cealaltă rasă, asupritoare. În acelaşi timp, este şi numele pe care şi l-a luat singur ca pedeapsă pentru că şi-a lăsat soţia pe mâinile fiului propriului stăpân. Redenumirea într-un fel dezavantajoasă sugerează lupta sa interioară pentru identitate, ca un ecou contemporan al dublei conştiinţe a negrilor, teoretizate de W.E.B.DuBois la începutul secolului XX.
Scumpa, prin natura ei, nici de pe lumea asta, nici de pe cealaltă, nici albă, nici neagră (romanul abundă în descrieri coloristice duale ale personajului), nici copil, nici femeie, nici trup, nici spirit, şi totuşi încarnându-le pe toate, aşează mintea contemplatorului într-o perplexitate continuă. În timpul unui carnaval, ea vine ca “un semn rău”, de nicăieri, de unde oamenii nu au nume şi nici nu are amintiri despre ei. Credinţa întoarcerii celui mort în condiţii anormale propagă ideea că viaţa şi moartea sunt ritualuri ce ar trebui să se petreacă decent pentru a deveni spaţii de memorie vizitabile. Rolul pe care ea îl joacă este destinat lumii în care vine. Ea pare să colecteze tot ce este neştiut, neînţeles, inimaginabil în comunitatea pe care o zdruncină fizic şi psihic cu propria zbatere spirituală. Punctul culminant este poate relaţia sexuală dintre Scumpa şi Paul D, care dă corp istoriei, sfidând orice reguli ce ar putea separa realul de ireal şi creând un tip de forţă erotică foucaultiană. Spre deosebire de fantoma din Hamlet, care are doar rolul aprinderii unui chibrit sub lemnele putrede ale monarhiei, în cazul de faţă ea nu are doar corp, ci şi sentimente, nevoi, intenţii, reacţionează dialogic, fiind supersensibilă la orice gând al celor dragi, precum acela că Paul D ar vrea ca ea să plece din casă. Cum să plece înainte de a aprinde focul? În final dispare cu tot cu pruncul pe care îl poartă în pântec şi de care toată comunitatea se teme ca de necuratul. Romanul Scumpa acţionează ca o mască sofisticată dincolo de care gândurile şi interpretările curg liber. Morrison a mărturisit că intenţia sa a fost “de a sfâşia vălul ce acoperă fapte prea groaznice pentru a fi relatate”, văl ţesut în mare parte chiar de scriitorii afro-americani din secolul al XIX-lea, a căror nevoie iniţială a fost de a-şi dovedi calităţi refuzate de societatea dominată de albi şi mai puţin de a scrie despre tragedii.
Ceea ce nu are semnificaţie este pentru Morrison un mijloc de a ţese o întreagă poveste fascinantă. Dezbaterea creată pe marginea corpului imaginat al Scumpei devine astfel un corp de text sau un fragment de istorie menit să apere ideile care susţin punctele de vedere ale populaţiei de culoare. Scumpa “sclipeşte, străluceşte”, “pluteşte, rece şi uşoară ca un fulg”, îşi arată chipul îndreptându-şi degetul către o rază de soare. Persoana sa este atât de prezentă, încât Sethe crede că şi ceilalţi doi fii ai ei dispăruţi nu se ştie pe unde ar putea să se întoarcă acasă. Dorinţa aceasta la nivel subconştient este transmisă citititorilor şi cinefililor, sugerând ideea că, dacă vrei, totul este posibil.
Toni Morrison este una dintre scriitoarele care au avut încredere nu numai în capacitatea de emancipare intelectuală a americanilor de culoare, fiind convinsă că “scrierea valoroasă îşi va găsi oricând o editură”, ci a crezut şi într-o perspectivă umanitară a albilor mai favorabilă dialogului între rase, numindu-l pe Bill Clinton “primul preşedinte american de culoare” şi recunoscându-şi propriile puncte slabe cum ar fi “faptul că romantizez tot ce e negru, în loc să demonizez; vituperez albul, în loc să-l abstractizez”. Într-o carte scrisă de Mary Evans, Morrison mărturiseşte că: “…dacă tot ceea ce fac, prin felul în care scriu romane sau altceva, nu are legătură cu satul ori comunitatea ori cu celălalt, atunci nu are nici un rost. Nu mă interesează plăcerea personală a exerciţiului imaginaţiei… ceea ce înseamnă că, da, lucrarea mea are caracter politic…”.
Amintindu-mi de Franz Fanon, cel mai important teoretician al decolonizării şi al psihopatologiei colonizării care a susţinut ideea de a scăpa atât de “marea eroare albă”, cât şi de “marele miraj negru”, cred că scriitorii de culoare în general, criticii literari şi filozofii au încercat să găsească un echilibru într-o existenţă guvernată de cuvântul scris, aşa că au început să scrie poezie, proză, autobiografii şi articole pentru a clasa perioada sclaviei, ca şi cum viitorul ar depinde de propriile texte, chiar dacă efectul lor s-ar manifesta la multă vreme după.
Opere citate:
- Bell, Bernard W. The Afro-American Novel and its Tradition. The University of Massachusetts Press. 1989.
- Christian, Barbara. Black Feminist Criticism: Perspective on Black Women Writers. Oxford: Pergamon Press. 1987.
- Evans, Mary. Black Women Writers. A Critical Evaluation. Garden City, New York: Anchor Press/Doubleday. 1984.
- Gates, Henry Louis ed. Signifying Monkey. A Theory of African-American Literary Criticism.New York: Oxford University Press. 1988.
- McWilliams, Mark B. “The Human Face of the Age: The Physical Cruelty of Slavery and the Modern American Novel.” Mississippi Quarterly. 56.3 (Summer 2003): 353-362.
- Morrison, Toni. Beloved. London: Vintage, 1997.
- Morrison, Toni. “The Site of Memory.” Inventing the Truth. ed. William Zinsser. Boston: Houghton-Mifflin, 1987.
