Casa Terorii din Budapesta

Pe când eram în şcoala primară, tare mă mai dădeam în vânt după Casa surprizelor din Orăşelul copiilor. Podelele mişcătoare, tunelele întunecate, cele două butoaie care se răsuceau în sensuri opuse şi prin care trebuia să trecem să ajungem la marele tobogan mi se păreau de-a dreptul terifiante şi, de fiecare dată când ajungeam acolo, ne cumpăram bilet de două ori, pretinzând mai târziu acasă că ne-am cumpărat vată pe băţ şi acadele. Atunci nu aveam habar că o să mai vizitez şi alte case... cu tot felul de surprize. Cine are chef să stea la o ceaşcă de taifas cu teroarea, să îi privească ochii de o goliciune fixă, cine are curaj să guste o fărâmă din ce înseamnă intimidarea în masă, cine s-a gândit vreodată cum ar fi să ţii un baston de bambus într-o mână şi să-l baţi generos în cealaltă privindu-ţi batjocoritor victima, cine nu ştie cum e să stai cu reflectorul aprins în ochi câteva ore pe noapte şi cine mai are şi alte fantezii din acestea poate încerca să petreacă o zi în Casa Terorii, deschisă încă din februarie 2002 în Budapesta, în aceeaşi clădire care a servit drept închisoare comunistă de tranzit acum mai bine de jumătate de secol. Fost sediu al Autorităţii pentru Securitatea Statului din 1946 până în 1956, clădirea este în prezent nu doar o casă, ci şi un monument pentru victimele regimului de după al doilea război mondial.

Pe dinafară pereţii sunt vopsiţi în gri albăstrui, reci ca sloiurile de gheaţă murdară. Dacă înainte de a intra în casă, pe trotuar, ai inspiraţia de a-ţi ridica privirea, vei vedea desigur cerul. Un cer inscripţionat cu acelaşi cuvânt decupat direct din marginea acoperişului – terror – şi cu cele două însemne care amintesc de perioada de dublă ocupaţie: crucea formată din săgeţi a nazismului maghiar şi steaua cu cinci colţuri a comunismului sovietic – o alăturare nefastă pentru peste un milion de oameni. Răceala pare să se risipească şi să revină în valuri subversive, ca o mare capricioasă într-un anotimp incert de fierbinte. În vestibul, la fel ca în toate camerele casei, răzbate din difuzoare muzica antrenantă a lui Ákos Kovács. Dramatică şi obsesivă, te trezeşte. Te ţine aproape de toţi cei ale căror poveşti le vei afla pe parcursul vizitei. Nu e o simplă vizită la muzeu, ci o vizită prin vieţile oamenilor. Primul pe care îl auzi vorbind, de fapt aproape plângând, e Mozés Mihály, un om simplu după vorbă, după port, vorba poetului.

“După toţi aceşti ani, trebuie să ne amintim. Poţi să ierţi, dar nu poţi să uiţi… Nu, asta nu se poate nici măcar ierta…Totuşi, trebuie să ierţi cumva, nu?... Atâţia şi-atâţia oameni spânzuraţi… De ce? Pentru ce? De ce au avut nevoie să facă asta? Copii de 16 – 18 ani care gândeau altfel… Au fost trimişi la execuţie… Asta a fost socialismul…” – acesta este mesajul de întâmpinare repetat parcă la nesfârşit pe un ecran din holul principal.

Plătesc biletul de acces la ghişeu şi intru. Un tanc în mărime naturală, prăfuit, ai zice că pluteşte pe o foiţă de apă, ca şi cum cineva s-a gândit să anuleze scopul pentru care e folosită această maşinărie. Un perete al curţii interioare a casei e tapetat până-n tavan cu peste trei sute de fotografii ale celor morţi, aşezate ordonat una lângă alta, mai zâmbitori sau mai trişti, de parcă ar fi artişti de cinema şi nu victime ale regimului de după al doilea război mondial, când Ungaria a fost, ca şi alte state est-europene, câmpul de bătaie sângeroasă a două ideologii. Apa nu e deloc întâmplătoare, ci e menită să reflecte în nadir chipurile dispăruţilor, dublând astfel efectul. Pe margini statuile inexpresive ale lui Stalin, Mátyás Rákosi ori ale soldaţilor contrastează cu privirea naivă şi plină de speranţă a statuilor de ţărani şi muncitori.

La etajul al doilea, prima sală a parcursului prin casă e ca o minte schizoidă, dacă te iei mai ales după zidul din mijloc şi după exponate. De o parte a zidului median sunt imagini şi simboluri sovietice. La peretele din margine sunt amplasate câteva telefoane negre, cu disc, din acele vremuri. Nu sunt un simplu decor însă. Sunt telefoane cu istorie. Formezi o cifră şi afli ce s-a-ntâmplat în data de. Formezi altă cifră să afli ce-a spus cu nu ştiu ce ocazie Rákosi, ucenicul lui Stalin în Ungaria. Pe partea sovietică a peretelui din mijloc sunt patru ecrane cu mini-filme documentare. Sunetul bombardamentelor, imnurile şi discursurile în limba rusă se suprapun cu muzica lui Kovács. Pe cealaltă parte a zidului central, din patru ecrane, răzbat fragmente din discursurile lui Hitler, saluturi în masă "Heil, Hitler!", atacuri aeriene cu bombe, poduri dărâmate live în Dunăre, cadavre împinse la groapă cu escavatoarele sau ruine de clădiri ca în finalul filmului "Pianistul". În zona sovietică pereţii sunt roşii. În cea nazistă pereţii sunt negri. Doar un citat din Kovács Imre sintezizează starea în care se aflau maghiarii la retragerea nemţilor şi venirea sovieticilor, care se erijau în eliberatori: "Azi noapte am visat că au ieşit nemţii şi că n-a mai intrat nimeni." Eliberarea a însemnat de fapt ocupare pe motivul de a-şi justifica rolul în istorie.

Mai departe, într-o celulă de tortură de trei pe doi metri, cu uşă de gratii şi sunetul aferent de picătură chinezească, atârnă în cuie bastoanele din piele cu ţinte metalice şi beţe de bambus cu vârf de plumb. Acesta era locul de care le era atât de teamă maghiarilor şi totodată expresia fizică a poliţiei politice al cărei rol era să identifice duşmanii de clasă şi să se manifeste ca "pumn al partidului". Agenţii monitorizau corespondenţa şi convorbirile telefonice, formând o reţea invizibilă în întreaga ţară. Milioane de oameni au fost declaraţi duşmani de clasă şi păstraţi sub observaţie permanentă. In 1948, instituţia securităţii statului a fost separată de poliţie şi controlată de liderii de top ai partidului comunist maghiar. Cetăţenii au început să se teamă din ce în ce mai mult de securitate şi chiar agenţii se temeau între ei. La comandă, ei puteau ucide fără ezitare, torturau victimele şi depuneau mărturii false. O legiune de informatori monitoriza şi înregistra ce spuneau oamenii din fabrici, din birouri editoriale, din companii, universităţi, biserici sau teatre, cu scopul de a acapara puterea, pentru a implementa sistemul propriu de teroare, prin care au fost maltratate şi deportate peste un milion de persoane, ceea ce a afectat una din trei familii din Ungaria.

Sala cu sârmă ghimpată şi pereţi negri, în care mocheta e suprinzător imprimată cu harta U.R.S.S.-ului nu poate fi decât cea a poveştilor despre gulag, după cum au fost numite câmpurile de concentrare unde erau trimişi să muncească prizonierii politici, adică aceia consideraţi duşmani ai regimului sovietic. Pe mochetă sunt punctate cu roşu oraşele în care au fost deportaţi cei mai mulţi maghiari. Ai impresia că păşeşti pe cadavre, pe oamenii ca nişte furnici alungate dincolo de Munţii Ural. N-am reuşit să-mi reţin un sentiment de jenă. Aş fi vrut să levitez în acele clipe, dar nu a fost posibil. N-am astfel de puteri, aşa că am trecut cu apăsare pe lângă pereţii cu zece ecrane unde femei şi bărbaţi, rude ale celor dispăruţi, mai tineri sau mai bătrâni îşi aminteau cum a fost. Cel care nu ştie limba maghiară nu înţelege ce spun aceşti martori. Totuşi expresia feţei şi tonul vocii sunt de ajuns pentru a provoca mai mult decât compasiune atunci când ţi se sugerează că frigul şi teama trebuiau îndurate pentru că "în Uniunea Sovietică munca ţine de onoare, de glorie, de valoare şi eroism", după cum enunţă un citat înscris pe unul dintre pereţi, preluat de pe panourile de la intrarea în gulaguri. Din unele oraşe punctate pe mocheta în chip de hartă se ridică un fel de mese cu picior conic pe care sunt expuse cătuşe, scrisori care încep cu "Dragă mamă,…", o şapcă numerotată, o batistă cusută cu flori, un castron şi o cană, o sticlă de tablă, o cruce şi un pahar de împărtăşanie, o căciulă de blană, o foiţă cu o rugăciune şi poze cu cei dragi. Autorităţile sovietice au "mobilizat" în masă nu doar populaţie aptă de muncă, ci şi adolescenţi şi bătrâni cu vârste de peste 60 de ani. Maghiarii au fost risipiţi în peste o mie de câmpuri de concentrare. Circa două-trei sute de mii au murit pe drum sau în anii care au urmat, din cauza condiţiilor grele de viaţă şi a muncii forţate. Mai ales după revoluţia maghiară din 1956, o parte dintre supravieţuitori au reuşit să se întoarcă acasă, păstrând tăcerea în privinţa regimului din gulag; alţii însă au avut interdicţie de a părăsi locurile unde fuseseră deportaţi.

In maghiară, cuvântul "robot" înseamnă forţă de muncă neplătită, corvoadă. Secole de-a rândul aceasta a desemnat un tip de servicii de muncă în stil feudal: taxa prin muncă prestată de şerbi stăpânilor lor. Termenul rusesc de "malenkaja rabota" a fost preluat în maghiară drept "malenki robot". Maghiarii credeau că înseamnă "puţină muncă". Ceea ce nu au înţeles a fost că "puţina muncă" avea să dureze mai mulţi ani şi că avea să fie prestată pe câmpurile de lucru sovietice. Stiinţele politice şi istoriografia au păstrat tăcerea în privinţa a ceea ce a însemnat cu adevărat "malenki robot", povestea calvarului rămânând cel mai adesea în cercul familiei şi fiind transmisă doar prin tradiţie orală. Lumea bănuia suferinţele celor deportaţi, dar nu se discuta în public, una la mână, pentru că ar fi urmat arestări şi, a doua la mână, pentru că n-ar fi fost mai nimeni să stea să asculte ce spun victimele. Miklós Berkes mărturiseşte că : "iarna trăiam în corturi, ne luptam cu frigul, cu foamea, cu volumul de muncă inuman. La nouăsprezece ani cântăream treizeci şi două de kilograme." Cei mai mulţi au mărturisit după zeci de ani că presiunea psihologică a fost aşa de mare încât, de frică, nici în familia pe care şi-au întemeiat-o nu au reuşit să dea detalii despre tinereţea petrecută la Cercul Polar într-o mină siberiană.

Gulagurile sovietice existente deja înainte de al doilea război mondial au fost reorganizate la iniţiativa lui Lavrenti Beria, comisar sovietic pentru afaceri interne, şi numărul lor a crescut pentru a asigura producţia pe timpul războiului. "Gulag" este sigla pentru G(lavnoe) U(pravlenie ispravitel'no-trudovykh) Lag(ere), însemnând în traducere proprie câmpuri de administrare centralizată a muncii silnice. Nu voi începe să detaliez prea mult despre ce a reprezentat gulagul la el acasă. "Arhipelagul Gulag" de Alexandru Soljeniţân, scriitor sovietic dizident, premiat cu Nobel în 1970, cred că este edificator pentru un prim nivel de curiozitate. În muzeu, de pe un ecran cu plasmă, Magdolna Dankó, supravieţuitoare a regimului gulag, spunea într-un interviu luat recent că "tot visez că mă aflu în Uniunea Sovietică. Nici trei sute de ani n-ar fi de ajuns pentru a uita tot". Muzeiştii afirmă că încă se ştie foarte puţin despre viaţa prizonierilor din gulag. Din cei peste patru milioane de prizonieri de 23 de naţionalităţi, majoritatea au fost germanii şi japonezii, marii perdanţi ai celui de-al doilea război mondial.

Prizonierii politici maghiari trimişi în gulag erau mai ales cei care fuseseră antrenaţi pentru a susţine scurta ocupaţie germană până în 1944, persoane publice şi oameni ai bisericii, precum şi rudele lor. Trei dintre cele mai notorii complexe gulag – Vorkuta, Norilisk şi Kolima – se află dincolo de cercul polar. Se spune că acolo temperatura ajunge şi la -60°C, iar vântul numit "purga" este insuportabil. Când temperatura nu ajungea mai jos de -36°C, se putea lucra în aer liber. Dacă era între -36°C şi -42°C, se putea lucra în interior. Mulţi mureau pe drumul dintre casă şi locul de muncă. Tot pe un ecran cu plasmă, Mária Szloboda îşi aminteşte că "începusem să muncesc în octombrie 1945 alături de treisprezece femei tinere din diferite lagăre. Pe drum laptele le îngheţa în piept şi copii nu mai puteau fi hrăniţi, aşa că mureau unul după altul. Când am ajuns la Mátészalka mai rămăsesem doar trei din treisprezece. Una a murit acolo şi am rămas doar două." În urma petiţiilor trimise de prizonieri, întoarcerile în Ungaria începuseră deja în 1946, dar numărul celor întorşi a fost mult mai mic în comparaţie cu numărul celor luaţi. Din cei peste jumătate de milion de prizonieri maghiari, doar circa 100.000-150.000 au ajuns să se întoarcă, estimându-se că două-trei sute de mii au murit în gulag, restul nemaiîntorcându-se acasă.

Rákosi nu a scăpat ocazia de a-şi crea imaginea că numai datorită discuţiilor pe care le-a purtat el cu Stalin, s-a ajuns ca prizonierii să se întoarcă. De fapt s-a fotografiat şi a fost filmat de câteva ori la centrul din Debrecen, unde erau primiţi cei care se întorceau din gulag, iar imaginile au fost împânzite în mass-media de partid. Cu lacrimi în ochi, Mihály Zöldi, un bătrân supravieţuitor, spune că "m-am întors acasă după trei ani grei. De atunci sunt invalid. Amândouă picioarele mi-s amputate. Stau la pat şi nu doresc viaţa mea nimănui."

Părăsesc sala gulagului cu inima praf şi intru în sala unde depersonalizarea specifică epocii lui Mátyás Rákosi e caricatural redată prin "schimbarea hainelor". În mijloc, două uniforme umflate ca şi cum ar îmbrăca două fantome – una nemţească şi una sovietică - se învârt spate-n spate ca două chipuri ale lui Ianus, contorsionate pentru a reda continuitatea celor două regimuri dictatoriale. În colţ, într-un filmuleţ de pe un ecran cu plasmă o femeie intră într-o cameră, îşi scoate hainele nemţeşti până la desuuri şi-şi pune haine ruseşti. Apoi intră un bărbat şi face la fel, cu aceleaşi mişcări rapide ca în filmele mute. Şi tot aşa, prin inducţie, aflăm cum maghiarii şi-au schimbat hainele unii după alţii. Cu o notă de umor negru din partea muzeistului, pe peretele opus, găsim declaraţia din 1945 a lui Rákosi cum că "în partidul nostru s-au strecurat din păcate şi fascişti".

In 1947, după ce partidul comunist maghiar intrase deja în aşa-zisa coaliţie de la guvernare, populaţia a simţit mai acut teama faţă de cei care urmăreau să obţină puterea exclusivă. Tortura şi intimidarea deveniseră evenimente zilnice obişnuite şi au atins punctul culminant când, la data de 25 februarie în acelaşi an, Béla Kovács, secretarul general al partidului de opoziţie, al micilor proprietari, a fost arestat în plină zi şi deportat. La puţin timp, Ferenc Nagy, primul ministrul de atunci a fost presat să demisioneze, iar parlamentul a fost dizolvat. La alegerile din acelaşi an, partidul micilor proprietari câştigase alegerile cu 56%, dar nu putea să formeze guvernul pentru că opoziţia viza puterea absolută. A urmat frauda cunoscută sub sintagma de "votul albastru", prin care au fost promise poziţii cheie în prima linie a partidului şi care a privat câteva sute de mii de cetăţeni să-şi exercite liber dreptul de vot, ceea ce a condus la patruzeci de ani de suspendare a democraţiei.

Urmează o sală cu aşa-zise cabine de vot cu perdele roşii, opt la număr, în care, în loc să voteze aproape degeaba cum se vota pe vremea comuniştilor, vizitatorul are posibilitatea să urmărească pe ecran treizeci de filme documentare din perioada de după al doilea război mondial: familii fericite cu doi copii, acordarea de medalii pentru cei fruntaşi, prepararea hranei într-un restaurant cu muncitori cu zâmbetul pe buze, discursuri de la balcon ale liderilor maghiari comunişti care poartă pălării de fetru, imagini dintr-o fabrică însoţite de o muzică antrenantă, defilări ale membrilor de partid, prezentări de modă în aer liber la care femeile poartă rochii cu buline şi pardesie lungi până-n pământ. Gerő, de pildă, unul dintre liderii maghiari moscoviţi, stă ţeapăn, lunguieţ, cu mâinile împreunate în faţa publicului care aplaudă şi repetă papagaliceşte ce spune el la balcon. La dezvelirea statuii lui Stalin din Budapesta s-a strâns multă lume, femeile ieşind în evidenţă pentru că poartă şepci comuniste şi aplaudă furtunos apariţia statuii. Studenţii care studiau teoriile lui Lenin, marxism-leninismul, pe Puskin sau pe Gorki, erau cam sfrijiţi – cel puţin aşa păreau. In afara acestor cabine video, într-o sală separată sunt expuse pe un singur ecran şi imagini cu cealaltă faţă a monedei: copii costelivi, murdari, cu priviri înfiorătoare pentru vârsta lor, îngrămădiţi unii peste alţii, tremurând şi murind probabil de foame la sate.

De aici trec mai departe ca într-un vis şi cobor la etajul unu într-o altă sală, tapetată cu extrase din ziarele şi revistele vremii şi cu scrisori bătute la maşină. Telefoanele cu istorie aşteaptă să le atingi discul cu degetul, iar pe ecrane rulează nelipsitele filmuleţe. În mijloc, ascunsă după o perdea de voal negru, stă nemişcată o maşină tot neagră. Totul pare încremenit cu excepţia luminii care se stinge şi se aprinde cu încetinitorul, dând senzaţia de trecere a timpului, de zori, de prânz, de înnoptare bruscă şi iar de zori lugubri. Mă apropii de maşină. Când lumina de afară se stinge mimând înserarea ca o cădere a soarelui, lumina din interiorul maşinii se aprinde aruncând prin perdea irizări în întunericul din jur. Bancheta şi scaunele sunt căptuşite cu catifea roşie brodată cu, ce credeţi, auria stea comunistă, iar la ferestre sunt perdele tot roşii ca de bordel.

Probabil că muzeiştii s-au gândit că la un moment dat, pe parcursul bine definit al casei, li s-ar putea face foame vizitatorilor. Mie mi-a pierit orice foame însă imediat ce am intrat într-un labirint ale cărui ziduri albe erau ridicate din cărămizi de plastic alb, inscripţionate în relief cu textul "1 kg sertészsir", adică un kilogram de untură de porc, calupuri pe care trebuiau să le dea ţăranii la colectiv. În cadrul acesta, amuzant şi totodată înfricoşător era un purcel creat din acelaşi material, ascuns după un perete al labirintului, privind cu un ochi mic, negru de după colţ, cu urechile pleoştite şi râtul speriat. Pe zidurile de grasime labirintică ecranele înfăţişează trenurile cu marfă pe care le încărcau ţăranii, imagini propagandistice cu familii fericite, voci, voci şi iar voci… Tăranii primiseră pământ după 1945, dar la scurt timp au aflat că o parte din recoltă trebuie să o dea statului. Ici-colo pereţii erau împodobiţi cu tot felul de cupoane îngălbenite care arătau cotele de produse pentru stat. Partidul comunist nu a precupeţit nici un efort în distrugerea modului de viaţă rural şi în a-i forţa pe ţărani să-şi părăsească pământurile pentru a intra în sectorul industrial. Cei mai vizaţi au fost kulakii, un fel de inamici publici, proprietari de terenuri agricole. Circa 400.000 de ţărani au fost condamnaţi pentru încălcarea sistemului de cote, iar în anii ’50, circa 300.000 n-au mai rezistat şi şi-au părăsit terenurile. Cei rămaşi şi-au pierdut entuziasmul de a lucra în agricultură, ceea ce a dus la lipsuri alimentare şi la raţionalizarea hranei prin cartele. S-au căutat ţapi ispăşitori pentru a explica situaţia, ajungându-se la executarea pe nedrept a directorilor Organizaţiei de Marketing a Cărnii. In anii ’60, fermele private au fost desfiinţate şi înlocuite cu sistemul colectivizării.

De pe ogor ajungem în antecamera biroului insipid al lui Gábor Peter, fost şef al poliţiei politice maghiare, unde se decideau vieţile prizonierilor. Urmează biblioteca şi o sală de curs, unde mesele şi scaunele sunt tapetate cu texte, texte şi iar texte despre socialism, de parcă literele ar fi invadat suprafaţa mobilei, iar pereţii sunt formaţi artistic din cotoare de bibliorafturi numerotate, ca o nevoie obsesivă de arhivare a noii ordini.

Anii de reformă rákosistă au o cameră specială tapetată cu afişe publicitare în favoarea reformei şi a lui Stalin. Iese în evidenţă un afiş anti-American, care în aparenţă este o reclamă la o soluţie care ucide gândacul de Colorado, cunoscut ca dăunător al cartofului. "Gândacul de Colorado – gândac american – dacă-l găsiţi anunţaţi imediat la sfat". Nu lipsesc afişele la autobuzele Ikarusz, becurile Orion, cafeaua Pátria sau la evenimentele sportive sau cultural-propagandistice de pe stadionul naţional.

Tot la primul etaj se află o sală dedicată cultelor religioase. O cruce mare parca a spart podeaua în mijlocul camerei, ca un mort privegheat de cei care aduc mărturii pe ecranele cu plasmă prinse de pereţi. Atât nazismul, care a promovat războiul rasial, cât şi comunismul, apărător al luptei de clasă, au considerat religia ca prim duşman. Cum ar fi fost posibil ca liderii celor două ideologii să capete puterea aproape absolută, dacă nu ar fi fost priviţi ca infailibili şi omniscienţi, identificaţi cu însuşi Dumnezeu? Noul om, noua ordine, paradisul pe pământ aveau nevoie de oameni lipsiţi de orice religie. Cu toate acestea, o parte a maghiarilor creştini s-au aliat tacit cu populaţia evreiască aflată în pericol sub regimul nazist. In schimb, forţele sovietice au avut mai mult timp la dispoziţie pentru a distruge instituţia bisericii, acuzând-o de reacţionarism şi piedică împotriva progresului. Moralitatea preoţilor a fost pusă la îndoială şi era o crimă politică dacă îşi afirmau credinţa sau libertatea religiei. Cel mai adesea trimişi la închisoare sau obligaţi să se retragă din viaţa publică, preoţii, călugării şi călugăriţele au fost treptat înlocuiţi cu "preoţii de pace", fideli partidului şi aleşi dintre secretarii de partid şi funcţionarii comunişti. Noii lideri ai bisericii apărau interesele partidului unic, susţineau colectivizarea, "menţineau pacea" şi aveau reprezentanţi în parlament. Abia în 1990 s-a renunţat la oprimarea membrilor Bisericii Catolice.

Pentru că zăbovisem prea mult în unele încăperi, n-am reuşit să ajung şi la sălile din subsol. Am citit ulterior că acolo au fost reconstruite celule la fel cum au fost în urmă cu peste jumătate de secol. Alţi martori povestesc repetat pe ecrane întâmplări din carceră. In vremea în care conducerea ţării a fost în mâinile partidului de extremă dreapta, Bulevardul Andrássi nr. 60 devenise un loc de care oamenii se temeau pentru că ştiau că, dacă ajung în Casa Credinţei, cum se numea atunci, era foarte probabil să nu mai aibă cale de întoarcere. În ianuarie 1945, poliţia politică a comuniştilor s-a mutat, ironie a soartei, exact la aceeaşi adresă. Deţinuţii politici erau purtaţi legaţi la ochi din celulă în camerele de interogatoriu de la etaj şi înapoi. Nu putea să lipsească din muzeu sala de anchetă cu o singură masă şi bec deasupra ei, ca o idee fixă rotindu-se-n gol într-un craniu. În urma interogatoriilor inimaginabile mulţi au murit, iar cei rămaşi au fost aduşi în starea de a semna orice document şi a face orice pact. Fiecare uşă era păzită de un soldat înarmat, iar anchetele aveau loc numai noaptea.

Prizonierii erau ţinuţi fără somn şi fără mâncare zile întregi cu scopul de a li se slăbi voinţa, trebuia să stea ore în şir cu faţa la perete şi cu braţele întinse la orizontală. Pe lângă masa zilnică, adică o porţie de fasole cu o felie de pâine, primeau şi o porţie de bătaie cu bastonul. Adesea erau arşi cu ţigara, răniţi cu cleşti ruginiţi sau electrocutaţi. Nu li se dădea voie să se spele sau să-şi schimbe lenjeria de corp. Nici vorbă de săpun, hârtie igienică, pastă şi periuţă de dinţi. Nu primeau niciodată pături sau schimburi de haine. Nu aveau voie la toaletă şi nici nu era vreun vas de WC în celulă. Dormeau direct pe scândură sau pe jos, dar nu cu lumina stinsă. Intre două interogatorii erau bătuţi crunt de gărzi. Aceia care rezistau acestor tratamente fizice şi psihice li se aplicau pedepse şi mai drastice. Erau duşi în alte camere unde, mai ceva ca în Evul Mediu, li se legau bile de fier de 18 kilograme de picioare şi de mâini. Orice greşeală infimă era taxata cu alte asemenea tratamente oribile sau cu mutarea în celule disciplinare sau de execuţie prin spânzurare. In timp multe urme de tortură au dispărut, dar, rememorate, ele au fost recreate de muzeişti.

Uneori poţi rămâne tulburat după toate acestea, atât de tulburat încât, într-un tramvai aproape gol, mânerele de susţinere pentru pasageri care atârnă de barele orizontale din partea de sus să-ţi pară ştreanguri legănându-se în ritmul de mers. Totuşi maghiarii n-au fost aşa de indiferenţi faţă de cei din cauza cărora au avut de suferit. In afara Budapestei, lângă un cartier cu vile din sectorul XXII al oraşului, la capătul străzii Jókai Mor, se află Parcul Statuilor, unde sunt adunate ca într-un cimitir (de forma unei flori cu şase petale) cea mai mare parte a statuilor care împodobeau oraşul pe timpul comunismului. La chioşcul de la intrare se pot găsi tricouri inscripţionate cu chipul lui Marx. Pe altul scria "The Simple Red Band – World Tour", aluzie la formaţia Simply Red. Pe un altul care era stampat cu feţele lui Stalin, a lui Lenin şi a lui Marx, puteam citi "The Three Terrors", aluzie la "The Three Tenors in concert". Nu putea să lipsească simbolul american McDonald’s pe tricouri inscripţionate aluziv cu "McLenin’s – The Taste of Communism". La chioşc se pot cumpăra CD-uri cu marşuri şi alte melodii comuniste, nu înainte de a le încerca la un radio vechi adaptat la tehnica modernă. In parc, mai mult turiştii care nu sunt europeni se fotografiază impresionaţi cu statuile. Am ieşit cu un gust amar, dar m-am amuzat că pe peretele din toaleta de la ieşire nişte commies scriseseră cu pixul tot felul de trăznăi : "democracy does not equal free market economy" cu răspunsul din partea altcuiva "even democracy fails sometimes"; I love Niels; what you got give away; no communism ever again; viva la libertad! viva la paz!; smash the Nazis; the workers united will never be defeated; fight the power – power the fight; "Hab euch lieb" cu răspunsul "you have it already". Se pare că ideea din 1989 a criticului literar László Szörényi de a construi "o grădină a lui Lenin", un muzeu în aer liber, a dat roade în timp, maghiarii dovedind că pot trece peste greutăţi şi orori cu simţ practic. Până la urmă şi-au vândut şi lacrimile în rate.

Bibliografie :
- Bognár Zalán – "The afterlife of a battle". In "Studia Caroliensa". 2000/1.
- Kormos Valéria, Várhely András – "Emberrablás orosz módra [Kidnapping á la Russe]". Kelenföld Kiadó. Magyar Nők Lapja Egyesület. Budapesta. 1990.
- Pliantele muzeului
- www.terrorhaza.hu – site care găzduieşte informaţii despre Casa Terorii din Budapesta (şi în engleză)
- www.osa.ceu.hu/gulag - arhiva online a fundaţiei Open Society şi a Universităţii Central Europene din Budapesta (cuprinde date şi despre România)
- www.gulag.hu – site cu linkuri spre alte site-uri despre gulag (şi în engleză)
- www.szoborpark.hu – site cu informaţii despre Parcul Statuilor din Budapesta (şi în engleză)

August 2006

Norman Manea la Cafeneaua Critică

În noiembrie anul trecut, la Club Control, a avut loc o întâlnire a scriitorului Norman Manea cu publicul, întâlnire moderată de criticul Ioan Bogdan Lefter. La apariția în încăpere a autorului, cei prezenți au aplaudat, ceea ce i-a amintit moderatorului de expresiile de genul "aplauze, urale" atașate în paranteză după unele paragrafe ale discursurilor lui Ceaușescu publicate în presă. Fiindcă memoria este un lucru de seamă, Norman Manea nu s-a lăsat mai prejos și și-a amintit și el o asemenea expresie: "sala se ridică în picioare".

Aflat se pare la a patra vizită în România (a mai fost una neoficială prin 1992, pe lângă cele oficiale din 1997 și 2008), a vorbit de data aceasta despre relația dintre biografie și literatură, despre plecarea din România și prieteniile din anii regimului comunist. A mărturisit că se simte mai tânăr decât România și că de la New York atmosfera de aici, așa cum poate fi percepută din presă, este pestriță, iritată, nerăbdătoare, chiar isterizată, de altfel mărci ale crizei, simțite mai acut pe fondul sărăciei.

I.B.Lefter a remarcat că în romanele sale Norman Manea nu mizează pe datele biografice, ci mai degrabă îi place să problematizeze pe marginea lor. S-a născut la Burdujeni, în Suceava, și a locuit în casa bunicului dinspre mamă până la vârsta de cinci ani. Bunicul nu avea studii, dar era om învățat în spiritul religiei sacre, ocupându-se adesea de redactarea cererilor țăranilor din zonă, atunci când aceștia aveau ceva de comunicat mai marilor. Casa era împărțită în două: partea din față, unde bunicul avea o librărie, și partea din spate, unde practic locuia toată familia. Bunicul patern a fost brutar. La nașterea lui Norman Manea, eveniment produs în casa bunicului matern, în spatele librăriei, bunicul a întrebat dacă are unghii. În caz afirmativ, era semn că avea să fie bătăios. Scriitorul a comentat că pentru România anilor '80 se pare că nu a avut unghii destul de bune. Librăria, la un nivel modest, de târg est-european, i se părea uriașă la vârsta aceea, așa cum pare spațiul de cele mai multe ori la vârsta copilăriei. Existau totuși pe rafturi nu doar cărți românești, ci și în limbi străine.

Printre amintirile cele mai pregnante din copilărie se numără mai ales experiența deportării dincolo de Nistru. Își amintește imaginile ziarelor lipite pe ușa deschisă a librăriei și șocul pe care l-a simțit "mica sălbăticiune" din cauza temerii și a foamei de care se plângeau membrii familiei. Pe atunci încă nu i se trezise conștiința celui deportat sau aceea a evreității. Nu simțea decât panica celor vârstnici. Au fost așadar duși departe într-un tren marfar, într-un vagon de vite, care a oprit în miez de noapte la Atachi, în ținutul Hotinului. Își amintește țipetele și vaietele oamenilor, contactul cu ceilalți, bătăile, inelele smulse de pe degete, clișee despre care nu se simte prea confortabil să comenteze, ca în cazul oricărei traume adânci. Totuși, copil fiind, și-a dat seama că el și familia lui sunt (considerați) altfel. La întoarcerea din lagăr însă, tot copil fiind, a vrut să rămână la fel ca ceilalți, lucru însă nu ușor de împlinit. Societatea bucovineană era încă de pe atunci destul de multietnică. Locuiau în zonă români, armeni, polonezi, ucrainieni, ruteni, evrei, în destulă armonie, deși, în momente critice, măștile de cordialitate dispăreau.

Din perioada aceea a copilăriei, își amintește de zâna Maria, o fată orfană luată în grijă de bunic ca să aibă grijă de treburile din librărie. Ea era stăpâna cotidianului. A fost așa de atașată de ei, încât în ziua deportării a vrut să meargă și ea cu ei în lagăr și chiar s-ar fi dus dacă n-ar fi fost smulsă de soldați. Ulterior i-a vizitat în lagăr, le aducea bunătăți și haine, dar nu putea rămâne acolo, fiindcă drumul până acolo se desfășura sub legea marțială. O consideră sacră în existența sa, chiar dacă după întoarcerea din lagăr au aflat că era prima doamnă a județului, căsătorită cu secretarul de partid, fiul unui fost birjar. Ironia sorții. Un suflet extraordinar intrat în mecanismul de partid. Soțul a ajuns un bețiv, iar ea a sfârșit destul de rău. Bunicii au murit după prima iarnă, așa că s-a întors numai cu părinții. Trăiseră pe acolo câte două-trei familii într-o casă, în case țărănești părăsite. A scris în Laptele negru câte ceva despre acea perioadă.

Clasa întâi a început-o înainte de repatriere și a fost în limba rusă. La întoarcere, în 1945, un văr de-al mamei, director de școală, l-a ajutat să intre în clasa a doua, unde a și primit un premiu, pe care l-a considerat ca "de vindecare". Au petrecut și doi ani la Rădăuți, despre care își amintește ca de o perioadă solară. Liceul de patru ani l-a urmat la Suceava, la Ștefan cel Mare. Scria versuri pentru colega cu codițe blonde.

La facultatea de construcții din București a ajuns dintr-o copilărie. Era bun și la matematică, și la română. Firesc ar fi fost să se înscrie la litere, dar pe vremea aceea, în 1954, programa de studiu era trunchiată brutal, ceea ce se publica nu era ademenitor, proletcultismul era în floare. La filologie se duceau cei mai slabi. Norman Manea, care încheiase liceul cu diplomă de merit, a intrat fără examen la construcții. Era moda ca băieții să intre la politehnică. A preferat anonimatul oferit de București unor Iași unde ar fi fost mai aproape de familie. În București, după vreo doi ani și ceva de studiu teoretic, și-a dat seama că partea practică, lucrul cu dispozitivele, mecanismele de tot felul, nu-l atrage deloc. Nici acum nu știe să schimbe o siguranță. Totuși, din cei o sută treizeci intrați, numai douăzeci și opt au absolvit, printre care s-a numărat și el.

În perioada studenției a descoperit bibliotecile bucureștene, mult mai bogate decât cele de acasă. Pleca de la gazdă, unde nu prea era loc de studiu, își punea grila de o parte și comanda bibliotecarului un Camil Petrescu sau ceva asemănător. Într-o vacanță de iarnă, s-a întâlnit acasă la părinți cu domnul profesor de română din liceu, căruia i-a spus oarecum dojenitor că nu le-a predat mai nimic din ce le-ar fi plăcut. Ce-i drept, Barbu, Arghezi, Blaga încă nu erau nume încă în canonul literaturii române. Domnul Ștefănescu l-a bătut pe umăr și i-a zâmbit cu înțeles.

A lucrat ca inginer un deceniu. Pe șantier, în proiectare. A lucrat noaptea cu deținuți la niște blocuri în Ploiești. Erau santinele printre cofraje și betoniere care ar fi trebuit să-i păzească. Veneau să-i viziteze femei, mame, surori, soții. Se petreceau diverse aranjamente din care se temeau să nu iasă ceva periculos. Practic statul plătea penitenciarul pentru munca deținuților. Șeful penitenciarului era fratele ministrului securității. Alde Drăghici. Le era teamă să nu apară nereguli, să afle ministrul și să-i trimită la Sevastopol. A mai lucrat vreo cinci ani într-un institut de cercetare, după care a cam renunțat la inginerie.

A debutat cu proză, Noaptea pe latura lungă, în 1966, în Povestea vorbei lui M.R.Paraschivescu. Trimisese cinci schițe și a primit răspuns pozitiv cam într-o săptămână. Prietenii de discuții literare, cei care l-au cunoscut atunci, l-au descris ca pe un om timid și tenace. A scris alături de Mircea Ivănescu, Nora Iuga, Radu Petrescu, Leonid Dimnov, pe atunci complet necunoscuți. Nu era un boem, deși i-ar fi plăcut să fie. Îi era foarte teamă de libertate, i se părea pustie. Aborda cu timiditate diverse teme, de unde și explozia de după 1989. În perioada comunistă, receptarea prozei sale a fost restrânsă și refractară.

Despre plecare se discuta în familie. Părinții lui își doriseră să plece, dar el încă își dorea să rămână. Când în sfârșit a plecat, părinții au rămas în România. Plecarea nu s-a datorat (numai) neaprecierii de către critică sau poziției literare. A fost vorba de o fericire obligatorie curioasă. Dacă se plătea, puteau să plece cu toată familia în străinătate, dar fiindcă se (de)formase aici, și-a spus că n-ar fi rău să mai rămână, chiar dacă situația apărea ca fiind apocaliptică, terorizantă, plină de suspiciune, lipsită de speranță.

La o întâlnire cu Ioana Ieronim, întoarsă dintr-o vizită la Paris, aceasta îi spunea cât de frivoli sunt francezii, că nu știau de ce sufereau românii pe vremea aceea. Noi suntem scriitori, trebuie să rămânem aici, spunea. Atunci i s-a cam pus pata lui Norman Manea. A avut un flashback puternic al stării sufletești din perioada deportării. La cincizeci de ani a retrăit ce trăise la cinci ani. Deși înrădăcinat și cu părinții bolnavi, tot sperând că geniul Carpaților va lăsa România în pace, din ezitare în ezitare, s-a lăsat în brațele ciclonului și a emigrat în lumea prosperității, nerenunțând la limbă, ci supraviețuind prin scris. Trauma a fost una pozitivă și nu este vorba de premii sau de traduceri, ci de ceva profund personal, de urgența de a-și revizui modul de a gândi și de a reacționa din punct de vedere psihologic. În Germania, a reușit în 1987 să publice o traducere, pentru care a primit referințe pozitive de la Heinrich Boll.

Întrebat cum a intrat în pielea unui scriitor cunoscut la nivel internațional, a recunoscut că situația cotidiană este alta, dar nu se simte ca și cum ar fi intrat în pielea de taur. A lui Zeus, probabil. L-a citat pe Eugen Ionescu: aș fi putut fi un scriitor mai bun în România, dar sunt un scriitor mai important în Franța. Dacă ar fi rămas în România, i-ar fi plăcut să fie redactor șef la revista 22. Anii de după revoluție i s-au părut ani de haos și de cacofonie. În 1990, la o conferință în Mexic, întrebat fiind ce părere are despre Ion Iliescu, a răspuns că acesta nu avea experiența democrației, chiar dacă era/este un om inteligent. Absolvise tot construcții.

Din dialogul cu cei prezenți la întrunire s-au desprins câteva idei mai importante:

Scriitorul scrie o carte ca un mesaj într-o sticlă. Cititorul este unul virtual. Are loc o transmutare a mesajului în momentul lecturii.

Spre deosebire de Europa, unde există privilegii și pedepse excesive aplicate scriitorilor, în America scriitorul nu este o figură publică, nu iese la posturile TV, societatea capitalistă este mai indiferentă, îl lasă să se descurce și să comunice mai mult prin agenți literari.

Paul Georgescu, un stângist talentat, a simțit ezitările lui Norman Manea, i-a înțeles depresia de inginer, lupta cu jignirile. I-a spus că dacă nu va mai putea scrie va fi mult mai greu. Prin urmare, în străinătate, pe când alții căutau să se întâlnească mai mult cu senatori americani, el căuta traducătorul, singura salvare, salvare a ceea ce era de spus. "Mi s-a tăiat limba," acesta era gândul motor al acestei căutări aproape astrale, lunare, de somnambul. Libertatea era acolo, dar aproape inaccesibilă. Se plimba seara cu un francez pe lângă zidul Berlinului. Francezul se plângea că zidurile sunt apăsătoare. El simțea că zidurile îl apără.

La o întrebare legată de textele onorabile ale autorilor certați cu etica în perioada comunistă, Norman Manea a pledat pentru text. A amintit că scriitorii de dreapta aveau mult mai multe libertăți înainte de război și, cu toate acestea, au ales greșit, pe când în comunism libertatea era foarte îngrădită. Nu degeaba a apărut denumirea de "lagăr comunist". Compromisul și complicitățile erau la ordinea zilei. Când vine vorba de literatură bună, opera se desprinde de om. Vorbește singură.

Un domn la o vârstă venerabilă, după un scurt elogiu, l-a rugat în numele unui grup mai mare de voci să se întoarcă la rădăcini, să le trateze mai cu atenție. Iată și aici tensiunea identitară routes & roots teoretizată de specialiștii în studii culturale. De reținut și ideea că identitatea, ceea ce ne leagă de ceilalți, nu este același lucru cu entitatea, ceea ce rămâne când ești numai tu cu tine însuți.

O doctorandă din Boston, aflată pentru puțin timp în România, l-a întrebat dacă este un om religios. Este mai curând agnostic, dar regretă că nu este religios, din cauza războiului. Simte nevoia unui al treilea traseu, a unui sprijin metafizic care să ne ajute în singurătate să spunem da, merg mai departe. L-a citat iar pe Eugen Ionescu: nu sunt atât de inteligent și nici atât de prost ca să răspund la o întrebare de genul acesta.

În fine, o doctorandă de la litere, care lucrează pe opera sa și care a mărturisit că a plâns când l-a văzut, l-a întrebat cât este sinceritate și cât este recreare a trecutului în ceea ce a scris până în prezent. Cât ne mințiți, domnule Norman Manea? Întrebarea a fost aureolată de o doză de umor, evident. Răspunsul a venit neîntârziat. În eseistică, modul confesional, de dezbatere presupune mai multă onestitate, pe când în ficțiune, scrisul te duce unde vrea el, în realitățile complementare izvorâte din instincte și rațiuni estetice.

La o întrunire anterioară, s-a discutat despre poezia după Auschwitz, dacă mai este posibilă. Este, dar aceasta nu înseamnă să se uite și ororile. Acestea nu au fost uitate, ba chiar au devenit bolovani sisifici, poveri greu de îndurat, încât libertatea de după eliberare a fost și ea tot grea, mai ales în fața burlescului vieții. Vorbind despre apocalipse și alte tragedii majore, s-a spus că sensibilitatea umană a suferit transformări în sensul că omul însepe să se plictisească și chiar să se obișnuiască cu ororile. O tragedie personală poate fi astăzi similară prin efecte cu o tragedie ca de holocaust. Totuși, speranța speranței este mai mare în ziua de azi.