Tole Lege, un joc nou

Triptic-ul poetei Corina Anghel, volum apărut la Editura Paralela 45 în 2004, cuprinde trei părţi complementare – “Viniete”, “Voci” şi “Epifanii” – care relevă experienţa inedită de a percepe spontan esenţa divină a cosmosului. Cele trei seturi de poeme scrise în genul contemplativ haiku, într-un volum bilingv română şi engleză, sunt şiruri de întâmplări simple, în spatele cărora tainele joacă disciplinat, pe mai multe planuri. Dacă un haiku presupune tehnica îmbinării a două imagini cu un element de legătură, atunci Triptic este o carte-proiecţie a unui haiku: “vinietele” sinonime cu imaginile naturii şi “epifaniile” ca imagini dumnezeieşti sunt puse în legatură prin cuvânt, prin “voci”, pentru a reaminti imaginea unică, edenică.

Aşa cum exprimă primul vers din volum, poeta recurge la “liniştea pământului” ca metaforă a naturii pentru a reflecta asupra propriei sensibilităţi fascinate de sacrul ascuns în lucruri obişnuite. Expresii precum “ochi prelungi de faun”, “ochiul gol al după-amiezii”, “ochii nebunului”, “purta în ochi o lumină de lună” arată preocuparea permanentă de a percepe vizual lumea. Totuşi, ultimele două fragmente din primul set sugerează transfigurarea naturii prin rafinare în alambicurile poetice, făcându-se aluzie o dată la arta de a picta (“şevalet”, “Barbizon”), dar şi la asumarea naturii ca pe un al doilea eu: “Încet / ochii tăi / luau culoarea pământului”. Personificarea elementelor naturale – “văzduhul ghemuit în sine”, “greierii / şlefuiau insomnia acelui fugar”, “vaierul ploii”, “melc dospindu-şi tristeţea” – sporeşte efectul de transfer reciproc de stări între natura peisajului şi natura umană. Se observă prezenţa căutării solitare, haotice, dar prudente (“goană oprită”) şi gata să înfrunte riscuri ca sălbăticia (“domesticind singuratatea”, “i-aud pe lupi plecând”), pierderea minţii (“ochii nebunului / osteniţi la marginea drumului”), risipirea forţelor (“Abandon”), nerecunoaşterea (“Amprenta”), căutare dublată de percepţia tensiunii dintre zi şi noapte (“răsăritul lunii”, “seară târzie”, “să fie dimineaţă iar!”, “se crăpa de ziuă”). Este vorba de căutarea unei imagini care ni se dezvăluie abia în ultima parte, în “Epifanii”.

Dacă în prima parte experienţa este imediată, în partea a doua, intitulată “Voci”, accesul la cunoaştere se face mijlocit. Recunoaştem aici că titlul “Tole Lege” al primului poem din ciclu (în latină “Ia şi citeşte!”) este o referire la Sfântul Augustin. În Confesiuni el povesteşte cum, pe vremea când încă era necredincios, a auzit vocea unui copil care repeta în joacă “Tole lege! Tole lege!” Acesta a fost momentul în care Sfantul Augustin a deschis Biblia şi a citit faimosul pasaj din Romani care îndeamnă la trezirea spirituală şi care l-a determinat să devină credincios. Al doilea capitol este un fel de rescriere a acestei experienţe. Primele poeme sunt dedicate celor ce trăiesc o viaţă laică plină de senzualitate, dar care îşi pot exprima lipsa profundă de spiritual, “râvnind nemişcarea”. Alte poeme sunt dedicate vieţii ascetice de căutare a sinelui prin prezenţa unor personaje precum “călugăriţa”, “călugărul”, “Sir Perceval” – cel care potrivit legendei avea să fie numit cavaler de regele Artur –, “beduinul”, “o cămilă în lanţ”, “un copil desculţ”. Legătura dintre bucuria vieţii şi austeritate o constituie două poeme, “Matutina” şi “Aşteptare”, care concentrează în ele câte un paradox derutant, “Floare de piersic – / obrazul călugăriţei” şi “patul călugărului”, ambele menite să atragă atenţia asupra a ceea ce urmează. Cele doua poeme din final, “Prag” şi “Cunoaştere”, sugerează, cu o notă de umor, ca într-o ghicitoare (“O vulpe foarte mică / a fugit din deşert / şi s-a-ntins la răcoare.”), sau cu o nuanţă de seriozitate (“Respiraţia de acum, / foşnetul aripii, / din afară – întoarsă înăuntru”), capacitatea eului poetic de a specula ideile, de a înţelege sensul luptei interioare şi scopul actului creator, ca pe ecouri ale divinităţii. Dacă versul din mijloc al unui haiku este o barieră de depăşit, atunci, ca proiecţie a acestuia, “Voci” exprimă limitele impuse naturii – privită ca ansamblul legilor după care se dezvoltă universul – de limbajul uzual sau ştiinţific şi pe care doar cu o atenţie marită le putem depăşi.

Ultimul capitol, “Epifanii”, debutează cu un haiku în care revelaţia este deja constientizată: “Scris ghicit - / taină a casei / în care pâlpâie focul.” Casa, ca expresie a sufletului iluminat, este un leitmotiv în “Epifanii” (“taină a casei”, “casa părinţilor”, “la cină”, “casa bătrânilor”, “vocea mamei / în casă / iar.”), în contrast cu domeniul lexical al călătoriei către o altă lume exterioară, preponderent în “Viniete” (“Nazaret”, loc de pelerinaj, Barbizonul, locul de întâlnire al artiştilor plastici, “Capul Caliacra” de pe ţărmul bulgar al Mării Negre, loc vestit pentru ruinele greceşti). Metafora casei este înlocuită cu cea a peşterei ca loc de revelaţie (“peşteră-n munte”), pentru ca în final să se identifice cu “sufletul meu ghemuit”, imaginea primordială a fetusului. Dupa ce şi-a asumat toate experienţele posibile, eul poetic se întoarce în sine, îşi regăseşte inocenţa, compară natura interioară cu cea exterioară şi găseşte locul fără de moarte, armonia, imaginea supremă, printr-o ascensiune spirituală (“Aspiraţie”, “Urcând”). Urcuşul (“Anastasis” înseamnă înălţare) implică riscuri precum “teamă”, “febră”, “zbucium”, “boală”, “singurătate”, “O muritoare / nelinişte / îmi creşte în carne”. Poate nu întâmplător, în acelaşi timp, nemurirea îşi cere obolul (“Ia de la mine paharul acesta / şi-ntoarce-l cu gura în jos! / Să nu-l soarbă vreo gură străină.”), ceea ce exprimă condiţia restrictivă a tainei. Tensiunea dintre zbucium şi liniştea unei epifanii este cel mai bine redată sub forma împlinirii artistice în “Statueta japoneză”: “La Netsuke, acum un secol, / o bătrână a plecat în pelerinaj - / sculptată în fildeş.”

Fragmentele de propoziţii spuse dintr-o suflare transformă genul haiku într-o formă literară postmodernă prin care texte mai vechi pot fi rescrise în imagini lirice noi potrivite cu o sensibilitate aparent dezordonată, dar care ascunde spontaneitate şi deschidere mereu spre altceva. Referirea la textul biblic este evidentă, ca de pildă în “Acelaşi cuvânt e scris / - neînţeles - / ca un plâns de copil”, dar şi în titlurile folosite. Triptic-ul Corinei Anghel sugerează că deşi cotidianul are o natură fragmentară, există totuşi, în spatele multitudinii de imagini, o lume simplă, unificatoare. Triptic este un salt de la tristeţea abandonării în culturi străine, de altfel pline de profunzime şi savoare, la căpătarea independenţei spirituale prin manifestarea bucuriei în faţa fragmentării, care poate fi concentrată şi de ideea trinităţii creştine. După îndemnul lui Basho, faimosul poet japonez, poeta ne reaminteşte că “hai” din haiku înseamnă “glumă”, “inedit”, “amuzament”, numai bine pentru a exprima bucuria de care tocmai am amintit.