Balcanism şi etnicitate în "Poveste cu ţigani" de L.M.Arcade

În zilele noastre, apare din ce în ce mai mult în discuţie sintagma „grup etnic” şi nu întotdeauna în cea mai potrivită lumină. Din punct de vedere etimologic, cuvântul grecesc „ethnos” semnifică „un grup de oameni care trăiesc împreună, popor, naţiune”, ceea ce implică ideea de margine sau frontieră care delimitează diverse grupuri. Deşi teoreticieni ca Edward R. Kantowicz definesc etnia ca fiind o caracteristică naturală, fie ca expresie a structurii noastre genetice sau ca nevoie psihologică de a avea o identitate şi de a aparţine unui grup, dar şi socială, deoarece grupurile etnice nu sunt un dat, ci sunt rezultatul unor procese sociale complexe, realitatea multiculturală arată că adesea rasa unei persoane îşi pune amprenta asupra dinamicii grupului din care face parte.

L. M. Arcade (1921 - 2000) este unul dintre mai puţin cunoscuţii scriitori ai exilului din perioada comunistă care în 1964 a publicat un roman ce astăzi merită atenţia noastră, atât prin formula scrierii, cât şi prin tema tratată. Poveste cu ţigani este un popas în călătoria lungă pe drumul a ceea ce înseamnă înţelegerea relaţiilor interetnice şi interrasiale şi, deşi mai mult ascunde istoria obiectivă a relaţiilor dintre români şi romi, cartea dezvăluie totuşi tandreţea abordării acestor relaţii, atât de controversate şi în zilele noastre, apelând la fastul tropic, la moştenirea folclorică şi la interpretarea psihologică a faptelor, evitând indiferenţa ori lipsa de sinceritate din partea personajului nerom. Autorul învăluie firul traumatizant al istoriei dramatice a celui de-al doilea război mondial, mizând pe detaşare, pe analiza sinelui şi pe autocunoaşterea prin umor.

Nu mai este demult o taină faptul că deportarea ţiganilor în Transnistria a dus la mutarea a peste 25.000 de oameni, adică aproximativ 12% dintre romii din România interbelică, pe teritoriile dintre Bug şi Nistru şi că doar un număr foarte mic dintre ei au reuşit să supravieţuiască şi să se întoarcă în locurile de unde fuseseră luaţi. Arcade nu aminteşte însă în stil neohistorist despre aceste evenimente cu scopul de a rupe norii politici care aveau să acopere adevărul timp de aproape jumătate de secol, ci propune o poveste cu tente fantastice, apreciată de Mircea Eliade, a conflictului local dintre cei ce au dreptul să trăiască şi cei ce trebuie să moară, ca urmare a ecarisajului social pe care îl propusese guvernul român în timpul celui de-al doilea război mondial. Deşi istoricul Viorel Achim susţine că „în documentele privitoare la ţigani emise de autorităţi nu sunt invocate motive de natură rasială”, că „nu se vorbeşte nici de inferioritatea rasială a ţiganilor, nici de pericol rasial etc., aşa cum apare în unele publicaţii româneşti din epocă” şi că „se folosesc, cu referire la ţigani, termenii periculoşi, indezirabili ş.a., dar autorităţile nu au motivat rasial deportarea”, psihoza creată de decizia deportării a dus la temeri atât printre romi, cât şi printre români, aspect pe care Arcade pune accent, relevându-i o parte dintre motivaţiile adânci.

În primul capitol al cărţii, intitulat Focul, ne aflăm într-un sat fără nume, în care mai mulţi localnici mor unul după altul având credinţa că stafiile de ţigani sălăşluind prin sălcii vin şi le fură sufletele. Este semnificativ faptul că autorul nu dă nume localităţilor ori autorităţilor şi nici nu marchează timpul cu date istorice, preferând să plaseze toată povestea într-un spaţiu de memorie definit prin alte dimensiuni, mai puţin încadrabile într-o categorie identificabilă material. Având în vedere cauza urgiei abătute peste sat, şi anume temuţii Domni Cavaleri care dăduseră foc unui număr de o sută şapte sate pentru că oamenii „se încumetaseră să vorbească ţiganilor” (52), pe care ei îi urgiseau în căutarea gropilor cu grâne, observăm că autorul nici nu atribuie rolul de autoritate unui grup clar identificabil din punct de vedere istoric.

În capitolul al doilea, Noaptea, „flacăra albă a cavaleriei” continuă să ardă, dar cine sunt aceşti cavaleri tot nu ştim. Purtând nume pompoase ce amintesc de secolelele cruciadelor şi de armatele Ku Klux Klan, Cavalerii Arzători, Cavalerii Luminători, Cavalerii Pustiitori şi cei mai mari peste toţi, Domnii Domnilor, îşi însoţesc discursul cu mişcări de mâini „de-ai fi zis că plivesc flori rare ori culeg omizi”, fapt ce le trădează pregătirea intelectuală, dar şi neobosita preocupare de a ademeni şi de a decapita pe cei ce îndrăznesc să crâcnească în faţa deciziilor lor. Sătenii mor pe capete, unii de spaimă, în timp ce se conturează polii opuşi ce creează tensiunea poveştii: pe de o parte, povestitorul, Antim, dascălul satului, însurat, dar fără copii, care aiurează şi cade la pat de mai multe ori şi, pe de altă parte, Găoace, numit şi Trandafir, „cioroiu”, „bragladina”, cel care „se dă popă” pentru a „prosti” satul, cel care se dă „rumân” pentru a-şi salva pielea, tendinţă atât de frecventă ce a dus la aculturalizare masivă de-a lungul timpului, „copt de frici” în calea Domnilor Cavaleri şi cel care îşi sapă singur groapa când e prins de sătenii români atât de speriaţi, încât nu le este clar dacă vorbesc cu viii sau cu morţii.

În capitolul Îngheţul, autorul propune o abordare mai înţeleaptă a conflictului interetnic creat de isteria războiului. Antim se întreabă aiurând dacă Domnii Cavaleri au pierdut sau nu războiul, fără însă a primi răspuns. Între timp, Găoace iese de câteva ori din beciul în care a fost închis de săteni şi hăcuie vitele din sat, rupând uşile oamenilor şi strigând că i-e foame, aceştia crezându-l „strigoi, dar vrednic, că ne învaţă”, fapt ce îl nelinişteşte pe dascăl. Jocul dintre panică şi acceptare, dintre violenţă şi înţelegere este ceea ce creează dramatismul romanului până când tensiunea insuportabilă este transformată într-un avantaj.

Preocupaţi de aplanarea conflictelor, dascălul Antim împreună cu Pavel, cântăreţ în strană, pornesc în mai multe călătorii iniţiatice, spre miazănoapte, spre miazăzi, spre apus şi spre răsărit, ori de câte ori cred că trebuie să facă ceva pentru comunitate şi când află cu ce trăznaie monstruoasă i-a mai ameninţat Găoace pe săteni. Ne putem întreba cum este posibil ca un singur om să fie capabil să terorizeze o comunitate întreagă din interior şi cum poate să trăiască în sânul ei fără a fi distrus. Răspunsul constă în relativizarea conceptului de rasă prin atribuirea unei forţe incredibile, aproape fantastice, unui personaj aflat în minoritate. Antim şi Pavel, în calitate de reprezentanţi ai bisericii locale, se confruntă cu puterea ţiganului de a influenţa dramatic viaţa satului.

După prima călătorie, spre miazănoapte, unde găsesc într-o peşteră doi moşnegi înspăimântaţi de trecerea Domnilor Cavaleri, călătorii află la întoarcere că ţiganul s-a autointitulat primar, face recensământ intrând în casele oamenilor cu scopul de a afla câte pisici şi câţi câini are fiecare în ogradă, pentru a veni mai apoi pe furiş să-i mănânce. Abordarea caricaturală, ca modalitate de a crea simpatie faţă de personaje, constituie un mijloc de a expune tensiunea existentă în comunitate ca urmare a contactului între oameni din etnii diferite.

Spre miazăzi, cei doi călători dau peste sate părăsite şi sunt întâmpinaţi cu pietre de o moaşă nebună care pretinde că nu ea aruncase cu pietre, ci sătenii aflaţi sub ruine, ucişi deja de Domnii Cavaleri. Întorşi din nou în sat, cei doi află că un sătean, Coamă, îmblânzise urşii din pădure, le furase mierea şi o împărţise la toată lumea, numai „smolitului” de Găoace nu-i păstraseră nimic. Parodia continuă şi, cuprins de furie, ţiganul se ambiţionează spunându-şi „las-că de-nvăţat, vă-nvăţ eu” şi urcă în podul şcolii, unde imită ciripitul păsărilor pentru a le atrage şi a le mânca. Deşi Antim ar vrea să scape de Găoace, evită totuşi confruntarea faţă în faţă, în timp ce oamenii satului ţin partea ţiganului, pentru că le mai aruncă din podul şcolii câte o aripă, câte un copan de pasăre cântătoare. Atitudinea autorului faţă de problema delicată a relaţiei dintre români şi romi este astfel plasată într-o lumină favorabilă marilor concesii istorice făcute de o parte şi de alta cu preţul asimilării şi al alterării obiceiurilor şi tradiţiilor.

Din cauza „răutăţii oamenilor”, Antim şi Pavel pornesc iar la drum, spre apus, unde localnicii au „zăvoare la limbă”, asupriţi şi ei de Domnii Cavaleri. Doar un cărămidar străin e în stare să le povestească despre faptele acestora din urmă. Aflaţi în căutare de gropi cu grâne, ei alegeau ţigani sub pretextul de a-i pune să adulmece locul unde se aflau gropile, pretinzând că ar fi avut nasul mai fin. Cei ce nu găseau nimic erau sortiţi decapitării. Deşi unul dintre ei, Cucură, găseşte câteva gropi, şi el este decapitat, dar Domnii Cavaleri îi păstrează capul, mai ales pentru nasul despre care i se dusese vestea că îi făcuse bogaţi. La întoarcere, Antim speră că „de data asta o să găsim puteri să gonim pe ţigan”, dar, surpriză, în sat românii deja se înţigăniseră, iar ţiganul se românise. Urşii veniseră în sat să ceară mierea furată, dar sătenii îi omoară pe toţi, în afară de un pui de urs. Cum află Găoace de măcel, le ţine teorie sătenilor – aceasta pare să fie lecţia! – , fiindcă el era ursar, crescuse cu ursoaica Ştioalna, şi „ursu nu-i fiară”, ci „suflet creştin”. De notat că L. M. Arcade a ţinut cont de tradiţia ţiganilor nomazi, atestată şi de istoricul George Potra, de a-şi câştiga pâinea îmblânzind urşi şi plimbându-i dintr-o localitate în alta pentru a distra oamenii. Urmarea e că unii dintre săteni mor, neobişnuiţi să mănânce carne de urs, iar ţiganul se închide cu puiul de urs în biserică, unde se roagă ursoaicei pe care o consideră zeitate: „Ştioalnă, mamă... ia-l, năzdrăvană... că vin să-l înjunghie” (131). Pentru că oamenii satului se strâng ciopor la uşa bisericii încuiate, voind să-i ceară socoteală ţiganului, Antim ar vrea să reaprindă fierăria lăsată în parăsire, pentru a muta centrul de interes al comunităţii, dar nu găseşte putere. Autorul redă astfel natura frământărilor psihologice care marchează atât pe săteni, cât şi pe ţigan, ca un ecou al criticii din lăuntru propusă de criticul de culoare Franz Fanon, care a analizat rasa şi cultura în Piele neagră, măşti albe (1967), unde nu a tratat atât factorii politici şi economici cât pe cei psihanalitici şi fenomenologici, accentuând iluziile deşarte alte colonizaţilor, dar şi fobiile şi anxietăţile colonizatorilor, în ideea de a trece dincolo de ceea ce a numit marea eroare albă, dar şi de marele miraj negru.

Pentru L. M. Arcade, călătoria repetată are scop evident de cunoaştere şi recunoaştere a resorturilor psihologice ale relaţiei dintre români şi romi. Antim se hotărăşte să plece a patra oară împreună cu Pavel, de data aceasta spre răsărit. Ajung la dascălul Manole şi află de la acest om singur şi mistic un adevăr sub formă de interogaţie: „potrivniciile nu-s legea firii?” (134). Deşi la început îi ridică în slăvi pe Domnii Cavaleri care trecuseră pe la el, se trezeşte brusc noaptea şi le mărturiseşte că i-a minţit şi că Domnii Cavaleri de fapt „cenuşă erau” (136). Târau cu ei tigva lui Cucură, dar, pentru că nu dibuiau cu ea nimic, renunţară la ea şi acum capul retezat zăcea uscat pe masă la Manole, ca nişte „moaşte de preţ” (137). Manole îi mărturiseşte lui Antim că Domnii Cavaleri veniseră cu un scop precis: „Ţigani n-aveţi pe aici?” (138). Mâhniţi că nu află răspuns la problemele care îi preocupă, cei doi pornesc iar spre casă prin viscol. Pe drum, Pavel îi mărturiseşte că puiul de urs murise de foame în biserică, dar se temuse să-i spună mai înainte ca să nu îl supere. Auzind aceasta, Antim cade amorţit în zăpadă şi nu se mai poate urni, chiar dacă Pavel îi cântă sugestiv – „cel ce iubeşte fiara îmi stă mai aproape” – şi-l încălzeşte toată noaptea în plin câmp, în plină iarnă. A doua zi dimineaţă, se trezesc cu Găoace lângă ei, purtând puiul de urs mort pe umăr, întâmpinându-i pe drumul către sat, de unde el însuşi fugise: „Staroste ucigaş! Cere întâi ursului iertare!” Antim nu-i răspunde şi Găoace îl urcă pe celălalt umăr, ameninţându-l că, dacă nu-şi cere iertare, îl aruncă „în braniştea de fiare”. Prin faptul că Antim recunoaşte până la urmă că „ţiganii erau ţigani, dar nu erau duşmani” şi simte că natura este un „neţărmurit întins de frăţietate”, romancierul conturează o abordare pacifistă a relaţiilor interetnice şi propune înţelegerea reciprocă a tradiţiilor şi a relaţiilor cu natura pe care românii şi romii le-au dezvoltat şi împletit de-a lungul timpului.

În ultimul capitol, Copilul primăverii, autorul metaforizează istoria pentru a face aluzie la numărul morţilor produs de trecerea Domnilor Cavaleri: „lanţ mişunând de nule, până la zarea cenuşie” (146). Astfel, istoria, înţeleasă ca un văl literar sau negură a timpului, este sfâşiată cu „paloşul de argint”, fiindcă Antim mărturiseşte că „prins de turbare, îl înfipsei pân-la mâner în zidul din miazănoapte” (146). Zidul dinspre miazănoapte este o metaforă a puterii sovietice care îşi întinsese deja până în 1964 zona de influenţă şi împotriva căreia nu se putea comenta decât cenzurat şi chiar autocenzurat în cazul lui L. M. Arcade. Delirul lui Antim continuă şi „prin spărtura paloşului […] începură să intre feluriţi strigoi, cavaleri sau ţigani, cu laia şi oştirea. Nici unul nu era înfiorător, dar toţi se scurgeau amarnic de trişti” (147), aluzie la întoarcerea în anii de după război a celor dislocaţi din cauza marii conflagraţii.

Autorul încheie romanul cu happy end fiindcă, surprinzător, ajunge să se întrebe dacă înţigănirea e bună şi concluzionează că nu este „nici pe de-a-ntregul rea”, pentru că ţiganul, aşa zurbagiu cum era şi fără să aibă nimeni habar, o lăsase grea pe nebuna satului, femeie cam trecută care îi aduce pe lume un prunc cimpoieş şi, „gândind ea că tăciunu ei n-o îndrăgeşte şi stă chiar să plece văzând-o prea albă la piele, şi-a mânjit capu cu cenuşă. Asta plăcându-i, Găoace n-a mai plâns şi-a rămas” (151). Opţiunea autorului de a prezenta un exemplu de relaţie interetnică fericită nu este întâmplătoare dacă luăm în calcul strategia asimilaţionistă a sistemului politic comunist care a vizat omogenizarea societăţii româneşti prin exploatarea argumentelor marxist-leniniste pentru a susţine scopuri naţionaliste de stânga. Ceea ce rămâne încă doar un murmur în literatura română este însă „spaima de pe urma tăierilor cavalereşti”, pe care autorul o menţionează abia în final. Când o ceată de Domni Cavaleri apare în sat, „Găoace şi nevastă-sa tremurau ca varga închişi la fierărie, de şi pârdelu scăpa ţâţa” (152), dar sunt alungaţi de săteni când află că aceştia nu au de gând să-i mai toarne pe ţigani.

Romanul Poveste cu ţigani este o dovadă că evenimentele tragice trăite deopotrivă de români şi de romi în timpul celui de-al doilea război mondial pot fi transformate în sursa unei legături culturale, a motivaţiei pentru un dialog multicultural superior pentru care este nevoie să ne pregătim într-o Europă marcată de naţionalisme, tradiţii, religii şi ideologii diferite. În acest context, de ce să nu recunoaştem că mult blamatul fenomen de balcanizare a luat şi alte forme mai prietenoase decât conflictele armate interetnice? Pe lângă ceea ce profesorul Mircea Muthu afirmă definind balcanitatea, şi anume că este caracterizată de trei constante precum esenţa rurală, ecumena creştină în cheie ortodoxă şi un proces specific de modernizare, am putea adăuga încă o trăsătură. Volumul prezentat arată că în spaţiul balcanic există o experienţă aparte a alterităţii pozitive în ceea ce priveşte rasa şi etnia, caracterizată printr-o treptată primire a ideii de celălalt, necesară în condiţiile în care identitatea noastră s-a format la ciocnirea a trei mari puteri: austro-ungară, rusească şi turcă. Am putea spune că românul şi-a reamintit de la nomazi să rămână aproape de natură, înţeleasă şi ca natură umană, ori de câte ori a fost pus la încercare, iar ursul lui Găoace, la fel ca şi Ursul lui William Faulkner, simbolizează partea necunoscută a naturii, mereu plină de surprize şi propice doar când eşti pregătit să îi cunoşti tainele.


Bibliografie:

1. Achim, Viorel.Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004.
2. Arcade, L. M. Poveste cu ţigani. Bucureşti: Editura Albatros, 1964.
3. Kantowicz, Edward R. „Ethnicity”. Encyclopedia of American Social History. Vol.2. Eds. Mary Kupiec Cayton, Elliott J. Gorn & Peter W. Williams. New York: Charles Scribner’s Sons, 1993: 453-466.
4. Potra, George. Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România. Bucureşti: Mihai Dascăl Editor, 2002.