Pe 10 mai 1877, Parlamentul a declarat independenţa României faţă de Poarta Otomană, iar peste patru ani, la aceeaşi dată, a fost proclamat regatul prin încoronarea regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Într-un interval de timp suprapus parţial pe această perioadă, mai precis între 1877 şi 1883, Mihai Eminescu a imaginat ceea ce istoricul Sorin Antohi a numit “o utopie regresivă” (109), publicând în ziarul Timpul articole a căror vervă polemică exprimă un grad ridicat de interiorizare a sensului evoluţiei vremurilor în care a trăit. Dragostea pentru înaintaşi, interesul pentru studiul ştiinţific amănunţit, discursul critic şi modul ales de a interpreta evenimentele curente, de a le corela cu istoria ţărilor în care şi-a petrecut o parte din anii tinereţii i-au fost lui Eminescu un fundament pentru a elabora imaginea timpului său şi pentru a expune propria viziune asupra modului de înnoire a societăţii româneşti la acea vreme. Prezentul eseu se doreşte a fi o trecere în revistă neexhaustivă şi o evaluare a contribuţiei jurnalistice eminesciene la formarea unui spirit politic şi naţional românesc care să-i asigure independenţa faţă de marile puteri.
În ziarul Timpul, fondat la 15 martie 1876 de reprezentanţi ai partidului conservator, poetul Mihai Eminescu, “junimist şi conservator prin structură, prin cultură, prin cercul literar căruia îi aparţinea şi prin ura împotriva liberalilor, care îl lăsaseră pe drumuri”, potrivit lui George Călinescu, a început să publice articole începând cu octombrie 1877, anul de importanţă istorică în care Ţara Românească şi Moldova luptă să-şi câştige independenţa faţă de turci. Creaţia jurnalistică eminesciană exprimă frământarea politică, economică, naţională şi culturală a vremii în care a trăit. În acelaşi timp, ca o corespondenţă cu opera poetică unde găsim adesea evadări într-un timp mitic sau subiectiv, articolele de presă i-au prilejuit lui Eminescu ocazia de a-şi exprima propriile convingeri uneori utopice despre evenimentele curente în toată splendoarea lor, în condiţiile în care el însuşi considera că ziarele “sunt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuie guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora şi coborârea altora” (“Frază şi adevăr”).
Prins în lupta politică dintre partidele conservator şi liberal, Eminescu a dezvoltat în articolele de presă idei asupra modului în care societatea românească de la acea vreme ar fi trebuit să ţină seama de axa timpului într-un spaţiu în care “legile străine” aduse de tinerimea întoarsă din străinătate aveau menirea să creeze progres. El a criticat pe tinerii liberali afirmând că le lipseşte simţul timpului atunci când vroiau să aplice “legi franţuzeşti”, nicidecum potrivite cu situaţia din ţară.
În ciclul de articole “Icoane vechi şi icoane nouă”, relevă faptul că “spiritul public nu e copt”, că se află în faza de “copilărie” (“Actualitatea”), din cauza unei clase de mijloc formate în pripă şi mai mult interesată de politică stearpă, decât de domenii de muncă specifice şi a unui aparat administrativ care nu corespunde cu nevoile poporului. Explicaţia care se repetă şi e dezvoltată în mai multe articole este că legile străine au fost adoptate pentru a servi “plante exotice” şi nu “planta autohtonă” (“Paralele economice”), legi care nu numai că au creat o datorie publică foarte mare, ci luarea lor în seamă era adesea pierdere de timp din lipsa condiţiilor în care au fost ele create în alte ţări de unde au fost importate direct. Pe lângă legile străine adoptate haotic, Eminescu a criticat şi obiceiul neortodox de a prelua chiar teorii şi cunoştinţe drept “minuni ale străinătăţii”, vehiculate în polemici numai prin citate şi considerate de aceea absolut adevărate (“Din abecedarul economic”). Pentru el “a introduce formele unei civilizaţii străine, fără ca să existe corelativul ei economic, e curată muncă zadarnică” (“Frază şi adevăr”).
În privinţa referirii la cele trei dimensiuni ale timpului obiectiv – prezent, trecut şi viitor – Eminescu nu ezită să critice acerb prezentul, să elogieze evenimente din vremuri apuse glorioase, să critice trecutul recent şi să se îndoiască de culoarea viitorului, deşi pesimismul lui nu este nici amar, nici distrugător.
Citând un dialog între Eminescu şi junimistul Vasile Pogor, istoricul contemporan cu noi Lucian Boia, evidenţiază că “românii se aflau la marginea istoriei” (Boia, 168), dar acest lucru era asumat de primul ca un orgoliu, în timp ce al doilea priveşte subiectul cu sarcasm. Memoria trecutului a reprezentat mereu o sursă de inspiraţie şi de viaţă pentru poet, chiar dacă o mare parte dintre scrierile istorice, cum sunt Memento mori, Sarmis sau Decebal au rămas netipărite în timpul vieţii. Aşa cum evocă tot Boia, “Dacia eminesciană imaginează o lume primordială, a-istorică, exprimând […] un ideal de regresiune, nostalgia începuturilor aflate sub semnul vârstei de aur” (Boia, 95), iar conducătorii din trecut sunt investiţi cu putere de regresie în timp pentru a aduce în prezent spiritul pur şi solidar al românilor dezorientaţi de lipsa de ordine în societate prin intermediul unor figuri istorice precum Vlad Ţepeş, exprimată în stil dramatic prin emblematica întrebare: “Cum nu vii tu, Ţepeş doamne?” (239). Pe de altă parte, ca o sinteză a interpretărilor eminesciane ale mitului vârstei de aur, istoricul Sorin Antohi constată că: “feerica aurea aetas dacică sau medievală cunoaşte munca!” (111).
Referindu-se la prezent, singura clasă care primeşte necondiţionat compasiunea ziaristului sunt ţăranii, care şi-au dovedit “vitejia şi virtutea” în luptele pentru independenţă, blândeţea lor fiind una dintre caracteristicile principale când e vorba de atitudine în faţa vicistitudinilor vremii. În rest, tinerimea din prezent “îşi uită datinile” şi se-ntoarce din străinătate “cu idei străine, răsărite din alte stări de lucruri” (“Bălcescu şi urmaşii lui”). Critică existenţa a “zeci de mii de liberali” care conduc ţara la 1877, faţă de “optzeci de boieri” care o administrau înainte de revoluţia de la 1848. Pentru a-şi exprima încă o dată viziunea asupra prezentului, Eminescu recurge la o parabolă prin care denunţă percepţia falsă creată de liberali cum că independenţa este creaţia lor exclusivă, când de fapt el crede că este în cea mai mare parte rezultatul generaţiilor trecute (“Independenţa”). Cât despre viitor, mai ales politic, Eminescu este adesea pesimist, îndoindu-se de dispariţa “panglicarilor politici”.
În articolul “Despre program”, Eminescu arată că ideea de progres este “o legătură vie între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială”. Progresul nu poate fi admis “decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată”, iar “inteligenţa nu creşte şi nu se-ntăreşte decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuţi şi prin întărirea principiului născut al judecăţii”. În final reaminteşte că “nu există nici libertate, nici cultură fără muncă”.
La 1877, Eminescu era conştient că românii erau un “popor de ţărani” şi că trecerea la industrializare nu se putea face decât “cu-ncetul”, pentru că “omul trebuie să-nveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă” (“Paralele economice”). În afară de educaţie, el a mizat pe “calea de dezvoltare prin muncă” în timp, dar realitatea a demonstrat şi el a comentat adesea că oamenii de la putere erau mai repede atraşi de îmbogăţire şi de aplicarea legilor în favoarea propriului interes decât de muncă (“Ilustraţii administrative”). În 1882, cu un an înaintea morţii lui Marx, Eminescu scria că “mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci treptat pentru ca oamenii să aibă timpul necesar să se adapteze condiţiilor noi” (“Progresul real şi cel fictiv”). Ideea “conversiei graduale” este una dintre ideile centrale pe care le-a susţinut şi Societatea Fabiană în Marea Britanie la sfârşitul secolului XIX în legătură cu transferul de putere de la conservatori la socialişti. Eminescu mai susţine “legile dezvoltării fireşti” şi atenţionează asupra riscurilor pe care le poate avea graba de a trece la noi forme sociale şi economice, unul dintre ele fiind “acela al degenerării şi al stingerii timpurii”. Totuşi, Antohi reţine caracterul superfluu al alegoriilor organiciste eminesciene citând o critică a lui Călinescu în care acesta respinge comparaţia societăţii cu un stup din proza Cezara şi invocă existenţa “unei adaptări superioare la natură”.
Trecutul ca spaţiu de memorie
Pentru preocuparea permanentă faţă de trecut, Eminescu a fost acuzat de contemporani de paseism şi de reacţiune, însă într-un articol intitulat chiar aşa, “Reacţiunea”, el face deosebire între “reabilitarea unei stări de lucruri, întocmai cum a fost odată”, explicaţie pe care o respinge, şi “contra acţiune”, înţeleasă ca orice fel de opoziţie. Indiferent de aceste două accepţiuni însă, jurnalistul susţine că patriotismul este “sfânt”, că nu este atât un demers spaţial, cât temporal, că “nu este iubirea ţărânii, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”. Aceste convingeri reies şi din numeroasele poeme în care apar imagini ale domnitorilor români precum Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Matei Basarab ori Decebal.
Criticul literar Dumitru Murăraşu, unul dintre cei care au contribuit la monetizarea expresiei de “poet naţional” în perioada pre-decembristă avidă de subiecte de propagandă, scoate în evidenţă faptul că motivele istorice şi cele sociale au fost acelea care i-au insuflat lui Eminescu un patriotism atât de înflăcărat. Potrivit exegetului, domnitorii veacului al XV-lea au creat aura de glorie a neamului, ceea ce l-a făcut pe poet să scrie că în acest secol “românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei”. În opinia sa, Eminescu nu dorea întoarcerea la acele vremuri, ci crearea altor condiţii de viaţă în continuarea celor de pe vremuri, când neamul avea forţă să crească şi să progreseze, ca o premisă a măreţiei pe care o întrevedea pentru viitor (Murăraşu, 49).
Efortul jurnalistic extraordinar care circumscrie timpul obiectiv, dublat de timpul subiectiv şi de atemporalitatea din opera poetică şi din proză, este expresia dilatării conştiinţei istorice în sensul în care Pierre Nora, istoric francez contemporan cu noi, a definit “spaţiile memoriei”, referindu-se la crearea conştiinţei istorice a Franţei, prin crearea de biblioteci, muzee, colecţii, festivaluri şi aniversări istorice, monumente funerare patriotice sau cimitire fastuoase ale eroilor. Eminescu a formulat şi a perceput poate avant la lettre spiritul existent în alte ţări europene, practicând ceea ce istoricul francez susţine în privinţa memoriei, şi anume că este “întotdeauna un fenomen al prezentului”, “un fenomen al emoţiei şi al magiei prin care sunt apropiate numai acele fapte care i se potrivesc” (Nora, 3). Dacă memoria este absolută şi înrădăcinată în concret, în gesturi, imagini şi obiecte, atunci istoria care decurge din activarea ei în viaţa de zi cu zi este relativă şi depinde de continuitatea timpului, de schimbările lucrurilor şi de relaţiile dintre ele.
În acest context, Eminescu nu a lăsat moştenire doar un tezaur poetic a ceea ce considera trecut în timpul vieţii lui, ci şi vestigii jurnalistice fundamentale privind chiar imaginea timpului său, ca şi cum ar fi dus o campanie “de apărare a insularităţii noastre” (Antohi, 113) la confluenţa a trei imperii. Se consideră pe nedrept că publicistica eminesciană este neînsemnată în comparaţie cu opera poetică, deşi este partea cea mai extinsă şi păstrează încă nedespachetată o parte din energia geniului său. Analizând evaluările critice ale exegeţilor lui Eminescu, Theodor Codreanu semnalează o “schismă” între poezia şi publicistica eminesciană şi crede că aceasta din urmă e încă o “terra incognita” şi că “fără publicistică destinul lui Eminescu nu-şi dobândeşte sensul deplin” (Codreanu, 109-112). Tot el trece în revistă prima carte unde se prefigurează complementaritatea dintre opera poetică şi cea jurnalistică. Este vorba despre interpretarea lui Ioan Guţia, potrivit căreia “poetul nu conceptualizează, ci trăieşte timpul”, perceput în două ipostaze majore: de clipă, ca “un prezent schopenhauerian etern sau ca un axis mundi”, şi ca destin, ca percepţie totală a timpului, care “nu se reduce doar la sentiment, ci e simultan trăit şi gândit” (Codreanu, 148-152). Prin urmare, Eminescu nu evadează cu totul din real, iar viitorul nu-i pare pesimist decât în aparenţă, având în vedere lupta publicistică şi nevoia de a scrie şi de a circumscrie vremea sa, plasând în conştiinţa noastră borne kilometrice literare şi jurnalistice.
Eminescu a fost conştient că trecerea de la un stil de viaţă ritualic şi rural la un stil social şi urban presupunea refacerea legăturii dintre trecut şi prezent. Potrivit lui Pierre Nora, în Franţa, această trecere a dus la apariţia necesităţii arhivelor, ca spaţii de memorie pe baza cărora se construieşte istoria. Prin prisma a ceea ce a scris, Eminescu nu doar a rememorat şi recreat o parte a istoriei, ci a lăsat moştenire aspecte ale transformărilor social-politice ale vremii sale. Fără vigilenţa unui ochi atent la evenimentele curente comparate cu oglinda trecutului autohton şi al altor spaţii culturale, istoria prezentului poate foarte simplu să dispară. El a înţeles că, pentru a exista o istorie a timpului său în viitor, este nevoie de o creaţie memorabilă, sistematică şi simbolică a prezentului, care să-l reprezinte pe sine şi pe cei care i-au trăit alături în spaţiu şi timp.
Bibliografie:
- Antohi, Sorin. Civitas imaginalis: istorii, utopii, fantasme în cultura română modernă. Bucureşti: Editura Litera. 1994.
- Boia, Lucian. Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti: Humanitas. 1997.
- Călinescu, George. Viaţa lui Mihai Eminescu. Bucureşti: Editura pentru literatură. 1966. p. 200-275
- Codreanu, Theodor. Articolele A sosit vremea Publicisticii? şi Timpul din Controverse eminesciene. Bucureşti: Viitorul românesc. 2000.
- Eminescu, Mihai. Scrieri politice. Ediţie comentată de D. Murăraşu. Norcross: Criterion Publishing. 2000.
- Guţia, Ioan. Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu. Roma. 1957.
- Nora, Pierre. Realms of Memory. The Construction of the French Past. New York: Columbia University Press. 1996.
- Vatamaniuc, D. Publicistica lui Eminescu 1877 - 1883. Bucureşti: Minerva. 1996.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu