Încotro se îndreaptă "Cruciada Copiilor"

Cine citeşte romanul Cruciada copiilor (2005) de Florina Ilis poate îşi aminteşte de primul roman al lui William Golding, Împăratul muştelor (1954). Dacă în parabola scriitorului englez avem de-a face cu barbarismul înnăscut al umanităţii aflat în conflict cu influenţa civilizatoare a raţiunii, Florina Ilis ne propune o amplă critică a ceea ce înseamnă tensiunea dintre inocenţă şi experienţă într-un cadru autohton. Copilăria nu este vârsta celui ce nu cunoaşte ori a purităţii şi nici adultul nu este cel ce înţelege cel mai bine procesele intime sau sociale la care ia parte, realitatea aratându-ne cum pot fi corupţi copiii şi cum reuşesc adulţii să-şi trădeze imaturitatea.

Izvoarele istorice ale legendelor ce ţin de cruciada copiilor se adâncesc până la atestarea din 1212 a unor mişcări religioase conduse de copii în Franţa şi Germania care, în urma unor revelaţii, porniseră prin Italia spre Mediterana, unde credeau că marea se va împărţi în două pentru a face loc alaiului să ajungă în Ţara Sfântă. Deşi există dovezi că au fost ajutaţi cu nave, copiii nu au mai ajuns la destinaţie, ci fie au fost luaţi sclavi pe coastele Africii, fie au naufragiat. Povestea demonstrează cât de adânc înrădăcinat era conceptul de cruciadă la vremea respectivă şi accentul excesiv plasat pe puritate, ajuns să producă reversul şi anume maturizarea prematură prin pornirea la lupta dusă exclusiv de adulţi.

Dintr-o perspectivă neohistoristă, Florina Ilis preia ideea cruciadei, inventând o călătorie cu trenul dinspre Cluj spre Marea Neagră, deturnată de copii excursionişti undeva aproape de Posada unde, în timp de câteva zile, se strâng toate puterile statului pentru a face faţă atacului. Vina pentru victimele produse în urma „luptelor” din pădurea unde a fost oprit trenul este împărţită. Dincolo de conflictele dintre copii şi profesori, dintre şcolari şi copiii străzii, dintre copii şi trupele speciale ale poliţiei, dintre mass-media şi mafia ţigănească, dintre elementele sociale perturbatoare şi guvern, autoarea arată că nu există un sens clar al conflictului. Şcolarii cu arme adevărate în mâini luptă „ca în vis” pentru că aşa au văzut în filmele americane şi, nici după ce Calman, cel ce vine cu ideea cuceririi trenului şi liderul lor adhoc, le expune scopul de a elibera pe toţi copiii din orfelinate, nu-şi dau seama de efectele mediatice şi politice neprevăzute ale teribilismului lor.

Scris de la un capăt la altul în stilul indirect liber, care permite autoarei loopinguri prin labirintul unei supraconştiinţe unice a personajelor, mai filozofice sau mai comice, mai inocente sau mai corupte, mai romantice sau mai ironice, mai sincere sau mai ipocrite, romanul de aproape cinci sute de pagini sondează hoţeşte detalii ale realului. Despletirea şi împletirea intertextuală a conştiinţelor de către un ochi omniscient plasează cititorul în pielea unor personaje ce nu au habar aproape deloc de motivaţiile obscure ce stau în spatele diverselor fapte. Convinsă teoretic că „destinul alege personajele”, Florina Ilis aşează în prim plan un puşti blond, Calman, cu nume ce arată hibridizare culturală, pe care bunica lui de mamă, dada Angelica, vrăjitoarea profesionistă din Ferentari, îl crede „mândrie a neamului ei de negricioşi”. Fiul Stelei oloaga, de a cărei piele îşi aminteşte că era „albă, ca de bebeluş”, şi al unui tată necunoscut, Calman e pătruns de „o dorinţă nelămurită care-l absorbea spre o lume peste marginile căreia privise întotdeauna cu un jind dureros şi căreia avea convingerea că i-ar aparţine pe deplin [...], inventându-şi un tată român, bogat şi puternic”. Acest copil fără şcoală, fără casă, care nu-şi trădează niciodată provenienţa în faţa şcolarilor, despre care ai lui îi spun „nici nu ştii cât valorezi, mă pramatie”, care „nu auzise în viaţa lui de Harry Potter”, capabil să ameninţe cu moartea şi chiar să ucidă, pentru care „nuditatea [...] nu avea nimic erotic în ea” şi care refuzase să fie turnător, acest copil „întotdeauna visase să aibă un tren” şi e conştient că „nu-l putea realiza decât cu ajutorul băieţilor”, oferindu-i lui Cazimir, puştiul dintr-a şasea cu incontestabile calităţi de lider şi cel mai rezistent la proba drogului, „un rol principal în ofensiva de cucerire a trenului”, în „cel mai periculos joc, jocul împotriva idolilor”.

Autoarea nu ocoleşte abordarea elementului etnic, ci depictează pe larg, empatic lumea din care provine Calman. Un rol important are conturarea imaginii autorităţii în lumea romă. Pe de o parte, Marcel Mitrache, alias Baronu, „unul dintre cei mai puternici ţigani ai Bucureştiului”, este personajul care dirijează din umbră vieţile şi morţile celor pe care îi conduce, convins că „totul e de vânzare” şi conştient că autorităţile caută ţapi ispăşitori „ca să se reabiliteze”. Este idolul lui Calman, care admira la el „puterea, acel ceva indescriptibil, imposibil de observat cu ochiul liber” şi al celor ce-i sunt prin preajmă pentru că „îi adunase pe toţi neinsprăviţii de pe stradă ca să le dea o leafă, de-aia i se spunea Baronu, că era cu dare de mână şi de suflet”. Pe de altă parte, avem de-a face cu expresia maximă a violenţei pe care autoarea, deşi o are în vedere, o exlude din normalitate. Astfel, Diliu, un copil al străzii, are „faima că şi-ar fi omorât tatăl, lovindu-l în cap cu o sticlă de rachiu, că şi-ar fi violat mama şi sora, scăpând nepedepsit şi fără să fie închis nici măcar o singură zi”. El fură inelul, pipa şi arma lui Calman şi declară că trenul e al lui, o vrea şi pe Sonia, şcolăriţa care ţine partea lui Calman. În confruntarea cu fratele Emanuel, pornit să-l întoarcă pe calea cea bună, Diliu aruncă un adevăr înainte de a fi ucis ca într-un ritual tribal: „acolo unde trăim noi nu vine Dumnezeul tău, că şi lui i-e frică să vină acolo singur”. Pentru că imaginea bărbatului rom este atât de contradictorie şi mutabilă, Calman îşi caută tatăl printre bărbaţii cu o anumită autoritate şi, pentru că nu află pe nici unul care să-l iubească aşa cum crede el că ar trebui să-şi iubească un tată fiul, el însuşi îşi asumă autoritatea, dominându-i discret pe toţi copiii, pe adulţi, pe profesori, pe mascaţi, pe ziarişti, pe miniştri, pe toţi ai lui, chiar şi cu riscul de a ajunge la penitenciarul pentru minori din Craiova. Asumarea puterii prin mijloace aparent copilăreşti ajută trecerea peste „graniţa inviolabilă, străină” dintre adulţi şi copii, corespondenţă interesantă a conceptului de frontieră din cultura americană, transformată într-o „prăpastie de netrecut”.

Deşi nu există personaje rome dotate cu statut social ridicat şi plasate pe un nivel intelectual superior, prin vocea şi vrăjile detaliate ale dadei Angelica, autoarea recunoaşte că „lumea nu se schimbă atât de uşor!” Pe de o parte, observăm tendinţa de păstrare a tradiţiilor. De pildă, Rada, hoinară prin trenuri, care ştie să citească şi ar vrea să ajungă croitoreasă, nu răspunde curiozităţii ziaristului - „vorbi ca şi cum nu i-ar fi auzit întrebarea”. În plus, în această lume se dezvăluie motivul ascuns al cruciadei copiilor: sora lui Calman, aflată într-un cămin de copii, este violată de bătrânul paznic atunci când încearcă să fugă. Aflăm şi despre Tudoriţa, mama dadei Angelica, vrăjitoarea reginei în perioada interbelică, marcată de experienţa războiului, a deportării şi a trimiterii la canal. Conform obiceiului romilor, femeile încă se cumpără, iar fetele sunt promise de mici ţiganilor bogaţi, totul pentru menţinerea unui simţământ al comunităţii. Pe de altă parte, observăm tendinţa de supunere faţă de procesul de asimilare: pentru Iuliana, „femeia de încredere a Baronului, căreia nu-i plăcea s-o considere lumea o ţigancă, [...] evlavia şi vizitele regulate la biserică reprezentau în concepţia ei semnul evident al superiorităţii românilor faţă de ţigani”. Echilibrul dintre cele două tendinţe este exprimat prin relaţia dintre Calman şi Sonia, „o fetiţă ascultătoare”, care reflectă legătura dintre asimilat şi asimilant – fără a acorda însă roluri clare! – sugerată simplu de „sărutul primordial şi inocent al celor doi copii ca sursă ascunsă şi inexplicabilă a tuturor întâmplărilor”, ceea ce sugerează că maturizarea nu înseamnă neapărat trădarea copilăriei. Când Calman e acuzat de crimă, furt şi posesie de droguri, Sonia îi ia apărarea, dar e redusă la tăcere de tatăl ei, „făcând ca sufletul ei să cadă în genunchi, ca sub loviturile grele ale unei bâte”. Referirea subtilă la ideea de răscoală apare şi în lozinca dinspre finalul romanului reprodusă într-unul din articolele de presă: „Noi vrem părinţi, strigau copiii-cruciaţi aliniaţi în faţa jandarmilor, nu o ţară!”

Este semnificativ locul ales de autoare în jurul căruia se desfăşoară evenimentele. Posada este un spaţiu de memorie în istoria românilor, la care se face referire în Cronicum Pictum de la Viena, unde este descrisă lupta dintre napolitanul Carol Robert şi Basarab I al Ţării Româneşti, un loc imprecis astăzi. După ce Carol fusese învins, urmase o corespondenţă prin care Basarab îl informase că ar da orice să fie lăsat în pace. „Ne vom duce acolo şi vom scoate ursul de barbă din peştera lui” scrie în documentele vremii. Posada este un simbol al originii, unde „întâi şi întâi fusese o foială grea în tufişuri”, aluzie la scara lui Iacob şi la confruntarea cu propriile temeri. Florina Ilis dă astfel peste cap o concepţie nietzscheană, considerând că „afirmaţia răutăcioasă că lumea şi-a pierdut farmecul, dezvrăjindu-se, nu poate fi pe deplin adevărată” şi continuă vraja, precum o ţigancă, inventând „cea de-a doua Posadă” în care, Remus şi Romulus, fii gemeni ai unui profesor de istorie se angajează, inconştienţi că ar putea plăti cu viaţa. Romanul transmite o idee romantică potrivit căreia „o istorie a amânării e istoria românilor”.

Pe un alt plan, autoarea ridică întrebări în privinţa a ceea ce înseamnă noţiunea de identitate. „E foarte dificil să demonstrez acum o identitate pe care a trebuit să o neg toată viaţa” este reflecţia unui personaj. „Care e identitatea unui om ajungi să te întrebi, cea a sângelui sau cea din buletin?” Un alt personaj remarcabil, ziaristul Pavel, pretins incoruptibil şi „debarasat de sentimentalisme”, se remarcase în carieră prin a arăta „caracterul pervertit al unui popor insuficient fixat în structura esenţială a fiinţei sale şi a cărui unică preocupare era […] să se ascundă cât mai bine în lagunele călduţe ale istoriei” şi prin „două întrebări fundamentale legate de identitatea personală şi cea naţională, ce înseamnă tatăl? Şi ce înseamnă România?”, ceea ce ne trimite înapoi la reacţia lui Basarab I faţă de Carol Robert. Răspunsul nu poate fi altul decât nevoia de pace. Dar cum se poate satisface o asemenea nevoie? Ilis nu răspunde la întrebări direct, dar plasează răspunsuri în alte părţi ale romanului: la întrebarea „toţi visează să nu mai fie români, ci să devină americani, canadieni, australieni, europeni, cum să te opui acestor vise?”, un posibil răspuns este că „miza o reprezintă însuşi sufletul omului”. Roman fluviu bogat în hibrizi culturali, cum stă bine unei lucrări postmoderne, Cruciada copiilor este o critică îndrăzneaţă şi adâncă la adresa societăţii româneşti contemporane transpusă în registre specifice unor medii diverse.