Norman Manea la Cafeneaua Critică

În noiembrie anul trecut, la Club Control, a avut loc o întâlnire a scriitorului Norman Manea cu publicul, întâlnire moderată de criticul Ioan Bogdan Lefter. La apariția în încăpere a autorului, cei prezenți au aplaudat, ceea ce i-a amintit moderatorului de expresiile de genul "aplauze, urale" atașate în paranteză după unele paragrafe ale discursurilor lui Ceaușescu publicate în presă. Fiindcă memoria este un lucru de seamă, Norman Manea nu s-a lăsat mai prejos și și-a amintit și el o asemenea expresie: "sala se ridică în picioare".

Aflat se pare la a patra vizită în România (a mai fost una neoficială prin 1992, pe lângă cele oficiale din 1997 și 2008), a vorbit de data aceasta despre relația dintre biografie și literatură, despre plecarea din România și prieteniile din anii regimului comunist. A mărturisit că se simte mai tânăr decât România și că de la New York atmosfera de aici, așa cum poate fi percepută din presă, este pestriță, iritată, nerăbdătoare, chiar isterizată, de altfel mărci ale crizei, simțite mai acut pe fondul sărăciei.

I.B.Lefter a remarcat că în romanele sale Norman Manea nu mizează pe datele biografice, ci mai degrabă îi place să problematizeze pe marginea lor. S-a născut la Burdujeni, în Suceava, și a locuit în casa bunicului dinspre mamă până la vârsta de cinci ani. Bunicul nu avea studii, dar era om învățat în spiritul religiei sacre, ocupându-se adesea de redactarea cererilor țăranilor din zonă, atunci când aceștia aveau ceva de comunicat mai marilor. Casa era împărțită în două: partea din față, unde bunicul avea o librărie, și partea din spate, unde practic locuia toată familia. Bunicul patern a fost brutar. La nașterea lui Norman Manea, eveniment produs în casa bunicului matern, în spatele librăriei, bunicul a întrebat dacă are unghii. În caz afirmativ, era semn că avea să fie bătăios. Scriitorul a comentat că pentru România anilor '80 se pare că nu a avut unghii destul de bune. Librăria, la un nivel modest, de târg est-european, i se părea uriașă la vârsta aceea, așa cum pare spațiul de cele mai multe ori la vârsta copilăriei. Existau totuși pe rafturi nu doar cărți românești, ci și în limbi străine.

Printre amintirile cele mai pregnante din copilărie se numără mai ales experiența deportării dincolo de Nistru. Își amintește imaginile ziarelor lipite pe ușa deschisă a librăriei și șocul pe care l-a simțit "mica sălbăticiune" din cauza temerii și a foamei de care se plângeau membrii familiei. Pe atunci încă nu i se trezise conștiința celui deportat sau aceea a evreității. Nu simțea decât panica celor vârstnici. Au fost așadar duși departe într-un tren marfar, într-un vagon de vite, care a oprit în miez de noapte la Atachi, în ținutul Hotinului. Își amintește țipetele și vaietele oamenilor, contactul cu ceilalți, bătăile, inelele smulse de pe degete, clișee despre care nu se simte prea confortabil să comenteze, ca în cazul oricărei traume adânci. Totuși, copil fiind, și-a dat seama că el și familia lui sunt (considerați) altfel. La întoarcerea din lagăr însă, tot copil fiind, a vrut să rămână la fel ca ceilalți, lucru însă nu ușor de împlinit. Societatea bucovineană era încă de pe atunci destul de multietnică. Locuiau în zonă români, armeni, polonezi, ucrainieni, ruteni, evrei, în destulă armonie, deși, în momente critice, măștile de cordialitate dispăreau.

Din perioada aceea a copilăriei, își amintește de zâna Maria, o fată orfană luată în grijă de bunic ca să aibă grijă de treburile din librărie. Ea era stăpâna cotidianului. A fost așa de atașată de ei, încât în ziua deportării a vrut să meargă și ea cu ei în lagăr și chiar s-ar fi dus dacă n-ar fi fost smulsă de soldați. Ulterior i-a vizitat în lagăr, le aducea bunătăți și haine, dar nu putea rămâne acolo, fiindcă drumul până acolo se desfășura sub legea marțială. O consideră sacră în existența sa, chiar dacă după întoarcerea din lagăr au aflat că era prima doamnă a județului, căsătorită cu secretarul de partid, fiul unui fost birjar. Ironia sorții. Un suflet extraordinar intrat în mecanismul de partid. Soțul a ajuns un bețiv, iar ea a sfârșit destul de rău. Bunicii au murit după prima iarnă, așa că s-a întors numai cu părinții. Trăiseră pe acolo câte două-trei familii într-o casă, în case țărănești părăsite. A scris în Laptele negru câte ceva despre acea perioadă.

Clasa întâi a început-o înainte de repatriere și a fost în limba rusă. La întoarcere, în 1945, un văr de-al mamei, director de școală, l-a ajutat să intre în clasa a doua, unde a și primit un premiu, pe care l-a considerat ca "de vindecare". Au petrecut și doi ani la Rădăuți, despre care își amintește ca de o perioadă solară. Liceul de patru ani l-a urmat la Suceava, la Ștefan cel Mare. Scria versuri pentru colega cu codițe blonde.

La facultatea de construcții din București a ajuns dintr-o copilărie. Era bun și la matematică, și la română. Firesc ar fi fost să se înscrie la litere, dar pe vremea aceea, în 1954, programa de studiu era trunchiată brutal, ceea ce se publica nu era ademenitor, proletcultismul era în floare. La filologie se duceau cei mai slabi. Norman Manea, care încheiase liceul cu diplomă de merit, a intrat fără examen la construcții. Era moda ca băieții să intre la politehnică. A preferat anonimatul oferit de București unor Iași unde ar fi fost mai aproape de familie. În București, după vreo doi ani și ceva de studiu teoretic, și-a dat seama că partea practică, lucrul cu dispozitivele, mecanismele de tot felul, nu-l atrage deloc. Nici acum nu știe să schimbe o siguranță. Totuși, din cei o sută treizeci intrați, numai douăzeci și opt au absolvit, printre care s-a numărat și el.

În perioada studenției a descoperit bibliotecile bucureștene, mult mai bogate decât cele de acasă. Pleca de la gazdă, unde nu prea era loc de studiu, își punea grila de o parte și comanda bibliotecarului un Camil Petrescu sau ceva asemănător. Într-o vacanță de iarnă, s-a întâlnit acasă la părinți cu domnul profesor de română din liceu, căruia i-a spus oarecum dojenitor că nu le-a predat mai nimic din ce le-ar fi plăcut. Ce-i drept, Barbu, Arghezi, Blaga încă nu erau nume încă în canonul literaturii române. Domnul Ștefănescu l-a bătut pe umăr și i-a zâmbit cu înțeles.

A lucrat ca inginer un deceniu. Pe șantier, în proiectare. A lucrat noaptea cu deținuți la niște blocuri în Ploiești. Erau santinele printre cofraje și betoniere care ar fi trebuit să-i păzească. Veneau să-i viziteze femei, mame, surori, soții. Se petreceau diverse aranjamente din care se temeau să nu iasă ceva periculos. Practic statul plătea penitenciarul pentru munca deținuților. Șeful penitenciarului era fratele ministrului securității. Alde Drăghici. Le era teamă să nu apară nereguli, să afle ministrul și să-i trimită la Sevastopol. A mai lucrat vreo cinci ani într-un institut de cercetare, după care a cam renunțat la inginerie.

A debutat cu proză, Noaptea pe latura lungă, în 1966, în Povestea vorbei lui M.R.Paraschivescu. Trimisese cinci schițe și a primit răspuns pozitiv cam într-o săptămână. Prietenii de discuții literare, cei care l-au cunoscut atunci, l-au descris ca pe un om timid și tenace. A scris alături de Mircea Ivănescu, Nora Iuga, Radu Petrescu, Leonid Dimnov, pe atunci complet necunoscuți. Nu era un boem, deși i-ar fi plăcut să fie. Îi era foarte teamă de libertate, i se părea pustie. Aborda cu timiditate diverse teme, de unde și explozia de după 1989. În perioada comunistă, receptarea prozei sale a fost restrânsă și refractară.

Despre plecare se discuta în familie. Părinții lui își doriseră să plece, dar el încă își dorea să rămână. Când în sfârșit a plecat, părinții au rămas în România. Plecarea nu s-a datorat (numai) neaprecierii de către critică sau poziției literare. A fost vorba de o fericire obligatorie curioasă. Dacă se plătea, puteau să plece cu toată familia în străinătate, dar fiindcă se (de)formase aici, și-a spus că n-ar fi rău să mai rămână, chiar dacă situația apărea ca fiind apocaliptică, terorizantă, plină de suspiciune, lipsită de speranță.

La o întâlnire cu Ioana Ieronim, întoarsă dintr-o vizită la Paris, aceasta îi spunea cât de frivoli sunt francezii, că nu știau de ce sufereau românii pe vremea aceea. Noi suntem scriitori, trebuie să rămânem aici, spunea. Atunci i s-a cam pus pata lui Norman Manea. A avut un flashback puternic al stării sufletești din perioada deportării. La cincizeci de ani a retrăit ce trăise la cinci ani. Deși înrădăcinat și cu părinții bolnavi, tot sperând că geniul Carpaților va lăsa România în pace, din ezitare în ezitare, s-a lăsat în brațele ciclonului și a emigrat în lumea prosperității, nerenunțând la limbă, ci supraviețuind prin scris. Trauma a fost una pozitivă și nu este vorba de premii sau de traduceri, ci de ceva profund personal, de urgența de a-și revizui modul de a gândi și de a reacționa din punct de vedere psihologic. În Germania, a reușit în 1987 să publice o traducere, pentru care a primit referințe pozitive de la Heinrich Boll.

Întrebat cum a intrat în pielea unui scriitor cunoscut la nivel internațional, a recunoscut că situația cotidiană este alta, dar nu se simte ca și cum ar fi intrat în pielea de taur. A lui Zeus, probabil. L-a citat pe Eugen Ionescu: aș fi putut fi un scriitor mai bun în România, dar sunt un scriitor mai important în Franța. Dacă ar fi rămas în România, i-ar fi plăcut să fie redactor șef la revista 22. Anii de după revoluție i s-au părut ani de haos și de cacofonie. În 1990, la o conferință în Mexic, întrebat fiind ce părere are despre Ion Iliescu, a răspuns că acesta nu avea experiența democrației, chiar dacă era/este un om inteligent. Absolvise tot construcții.

Din dialogul cu cei prezenți la întrunire s-au desprins câteva idei mai importante:

Scriitorul scrie o carte ca un mesaj într-o sticlă. Cititorul este unul virtual. Are loc o transmutare a mesajului în momentul lecturii.

Spre deosebire de Europa, unde există privilegii și pedepse excesive aplicate scriitorilor, în America scriitorul nu este o figură publică, nu iese la posturile TV, societatea capitalistă este mai indiferentă, îl lasă să se descurce și să comunice mai mult prin agenți literari.

Paul Georgescu, un stângist talentat, a simțit ezitările lui Norman Manea, i-a înțeles depresia de inginer, lupta cu jignirile. I-a spus că dacă nu va mai putea scrie va fi mult mai greu. Prin urmare, în străinătate, pe când alții căutau să se întâlnească mai mult cu senatori americani, el căuta traducătorul, singura salvare, salvare a ceea ce era de spus. "Mi s-a tăiat limba," acesta era gândul motor al acestei căutări aproape astrale, lunare, de somnambul. Libertatea era acolo, dar aproape inaccesibilă. Se plimba seara cu un francez pe lângă zidul Berlinului. Francezul se plângea că zidurile sunt apăsătoare. El simțea că zidurile îl apără.

La o întrebare legată de textele onorabile ale autorilor certați cu etica în perioada comunistă, Norman Manea a pledat pentru text. A amintit că scriitorii de dreapta aveau mult mai multe libertăți înainte de război și, cu toate acestea, au ales greșit, pe când în comunism libertatea era foarte îngrădită. Nu degeaba a apărut denumirea de "lagăr comunist". Compromisul și complicitățile erau la ordinea zilei. Când vine vorba de literatură bună, opera se desprinde de om. Vorbește singură.

Un domn la o vârstă venerabilă, după un scurt elogiu, l-a rugat în numele unui grup mai mare de voci să se întoarcă la rădăcini, să le trateze mai cu atenție. Iată și aici tensiunea identitară routes & roots teoretizată de specialiștii în studii culturale. De reținut și ideea că identitatea, ceea ce ne leagă de ceilalți, nu este același lucru cu entitatea, ceea ce rămâne când ești numai tu cu tine însuți.

O doctorandă din Boston, aflată pentru puțin timp în România, l-a întrebat dacă este un om religios. Este mai curând agnostic, dar regretă că nu este religios, din cauza războiului. Simte nevoia unui al treilea traseu, a unui sprijin metafizic care să ne ajute în singurătate să spunem da, merg mai departe. L-a citat iar pe Eugen Ionescu: nu sunt atât de inteligent și nici atât de prost ca să răspund la o întrebare de genul acesta.

În fine, o doctorandă de la litere, care lucrează pe opera sa și care a mărturisit că a plâns când l-a văzut, l-a întrebat cât este sinceritate și cât este recreare a trecutului în ceea ce a scris până în prezent. Cât ne mințiți, domnule Norman Manea? Întrebarea a fost aureolată de o doză de umor, evident. Răspunsul a venit neîntârziat. În eseistică, modul confesional, de dezbatere presupune mai multă onestitate, pe când în ficțiune, scrisul te duce unde vrea el, în realitățile complementare izvorâte din instincte și rațiuni estetice.

La o întrunire anterioară, s-a discutat despre poezia după Auschwitz, dacă mai este posibilă. Este, dar aceasta nu înseamnă să se uite și ororile. Acestea nu au fost uitate, ba chiar au devenit bolovani sisifici, poveri greu de îndurat, încât libertatea de după eliberare a fost și ea tot grea, mai ales în fața burlescului vieții. Vorbind despre apocalipse și alte tragedii majore, s-a spus că sensibilitatea umană a suferit transformări în sensul că omul însepe să se plictisească și chiar să se obișnuiască cu ororile. O tragedie personală poate fi astăzi similară prin efecte cu o tragedie ca de holocaust. Totuși, speranța speranței este mai mare în ziua de azi.