Jocul cu nebunia în „Puterea psihiatrică” de Michel Foucault

Primul cuvânt care îmi vine în minte când spun Michel Foucault este putere. Fie că este a cunoașterii, a sexualității, a psihicului, a nebuniei, a adevărului, puterea de a vorbi despre puterea acestora de a semnifica – îi plăcea foarte mult să dezbată diverse teme în public – cred că are menirea de a ne face mai conștienți de ce se întâmplă în lume, în lumea aceasta, în celelelalte, oricare ar fi ele. Fiindcă nedeterminatul face și el parte din lume, tânjește necontenit după viață și este, în ultimă instanță, parte din suflet, din psihicul colectiv. Nu pot să nu asociez demersul filozofului cu stadiul superior din cunoscutul proverb chinez legat de cunoaștere, potrivit căruia unii nu știu că nu știu, alții nu știu că știu, unii știu că nu știu, și foarte puțini știu că știu. Tăria de a percepe tăria mă face să mă gândesc și la Edouard Glissant, care a scris despre ceea ce a numit „the awareness of awareness” în contextul hibridității culturale din zona Caraibelor. Probabil această dublă tărie vine din manifestarea diferențelor și din nevoia de a le procesa mai repede la nivel psihic.

Puterea psihiatrică a fost tradusă de Irina-Andreea Szekely, Iuliu-Silviu Szekely și Ciprian Mihali și publicată la editura Ideea Design & Print în 2006. Cartea conține transcrierea cursului ținut timp de câteva săptămâni la Colegiul Franței între 1973 și 1974, iar la final ni se prezintă și un rezumat semnat tot de Michel Foucault. În continuare voi trece în revistă câteva aspecte tratate de autor pornind de la istoria spitalelor de nebuni pornind de la începutul secolului al XIX-lea, aspecte pe care le voi comenta succint.


















Nunta omului fără cap

Boala și problemele care au marcat gândirea medicală. În timpul cursurilor dezbatere, s-au ivit întrebări esențiale precum: este boala ceva rău? este impur să fii bolnav? cum înțelegem febrele necesare? dar bolile dintre viață și moarte ce rol au? Fiindcă bolile mentale se referă la partea cea mai puțin cunoscută a corpului uman, capul, boala mintală are valențe multiple. Avem de-a face și cu biologicul, și cu psihicul, și cu ființa socială, și cu cea eterică. Imaginația poate fi benefică sau bolnavă sau uneori benefică, alteori bolnavă. Memoria poate fi uneori utilă, alteori distructivă. Și așa mai departe, aplicat la alte procese mentale. Cum ne dăm seama pe unde este calea cea mai bună? Ajung iar la înțelepciunea chineză, la Dao. O prefer pe aceasta deocamdată celei Nietzscheene, atât de prost înțeleasă uneori, după câte observ și la mine, și în jur. Nietzsche vorbea și de suferință în paralel cu raportul dintre om și supraom și plasarea dincolo de bine și de rău, o altă temă pentru care nu toată lumea are aceleași repere. Unii preferă să sufere fizic fiindcă au un corp rezistent, alții preferă să sufere mental sau afectiv, în interior sau proiectându-și suferința în exterior. Sigur, nu toată lumea suferă la fel. Unii alungă suferința. Alții nici nu știu cât și de ce suferă.


Rolul spitalului. În mod convențional și logic, spitalul este locul unde se constată boala, unde iese la iveală adevărul, unde se produce un anumit adevăr, adesea neașteptat. Practica arată de nenumărate ori și altceva, că spitalul este și „loc de înfruntare” între voința medicului și aceea a pacientului, între voința justă și voința bolnavă. Ne ducem la medic pentru a găsi alinare, dar nu întotdeauna primim ceea ce căutăm. Dacă am ști ce căutăm, nici nu ne-am mai duce la medic. Ce ne facem când spitalul a devenit și spațiu de producere a bolii și chiar a deceselor, cum o arată mass-media ultimilor ani? Așa s-a ajuns la concluzia că mai bine să te păzești singur, dacă poți, ca să nu fie nevoie să ajungi prin spitale. Cultura medicală a proliferat pe internet, dar câți dintre noi avem timp să fim proprii noștri medici?

Rolul medicului. În mod tradițional, medicul joacă rol de vindecător, dar poate fi, din diverse motive, și un vector sau un purtător al bolii, aceasta din cauza ignorării adevărului sau din lipsa de cunoaștere (potrivit observației cruciale a lui Pasteur). Cu alte cuvinte, medicul nu este Dumnezeu și, oricât de mult i-am plăti, există riscul de a pleca mai bolnav decât la venire. Voința medicului este de folos până la un punct. Este și el o ființă umană supusă greșelii. De ce să ne încredem sută la sută? Aceasta nu înseamnă să nu mai credem în medici, ci să urmărim acea limită dintre ce este și ce nu este posibil să facă un medic, chiar dacă nu ne pricepem din punct de vedere tehnic la ce se pricepe un medic sau nu avem mijloacele unui medic. Ar fi un cost în plus. Nu toată lumea poate fi medic. Nu toată lumea poate privi zeci de bolnavi pe zi. Cred că sunt necesare anumite condiții fizice, nu numai sufletești sau mentale. Pasiunea poate să nu fie de ajuns.






















Iepurele nebun acasă

Rolul nebunului în relație cu medicul și cu natura. Adevărul nebunului era considerat o eroare și adesea era trimis în natură, ca și cum natura ar putea să explice mai bine comportamentele neconforme cu normele sociale sau morale. Prin urmare, natura era plasată undeva în afara normalului, de unde am putea deduce înstrăinarea față de puterea naturii în ultimele secole. Un acces de nebunie poate fi privit ca un fenomen natural neobișnuit, un cataclism greu de controlat. Din acest punct de vedere, nebunii au o utilitate. Nebunul satului poate fi un vizionar, ar putea percepe sau exprima realități greu de conceput, care mocnesc în adâncul psihicului colectiv. Că nu este luat în seamă este și condiția sa de personaj diferit. Să nu uităm să menționăm și importanța genului în categorisirea cuiva cum că ar fi nebun, fiindcă în nenumărate rânduri femininul a fost asociat mai mult cu natura, greu de controlat. Nu cred în prevalența acestei asocieri. Există motive nenumărate pentru a asocia masculinul cu natura. Nu pentru că ar fi ceva rău în asocierea asta, ci pentru că necunoscutul poate fi asumat de orice gen. Cui i-ar plăcea să i se refuze cunoașterea naturii? Dar cum îți dai seama că poți să o cunoști mai mult? Răspunsul meu vine din puterea naturii de a genera viața și de a păstra totuși taina creației.

Adevărul și morala în procesul de diagnosticare a nebuniei. La începutul secolului al XIX-lea, nebunia a început a fi percepută nu atât în raport cu adevărul, cât cu morala, nu atât cu judecata perturbată, cât cu modul de a acționa, de a simți, de a avea pasiuni, de a fi liber, spune Foucault, liber nu numai pentru a ieși din sine, ci și de a se întoarce în sine. Cu alte cuvinte, nu discursul contează în a categorisi pe cineva drept nebun, ci modul cum trăiește binele și răul. Cred că în ziua de azi a fost depășit chiar și acest stadiu al moralei, nu ca regulă, ci la nivel de expresie simptomatică. Mulți își arogă Nietzscheanul drept de a fi dincolo de bine și de rău. Nu sunt de acord cu generalizarea acestei idei. Poate fi folosită la nivel strategic, dar apar imediat întrebări legate de morală. Câți nu-și închipuie că își fac dreptate singuri sau în cadrul unui grup de interese, pe seama unui număr de victime de cele mai multe ori invizibile? Probabil relația dintre nebunie și morală va mai continua să fie dezbătută. Abordările simpliste pot face foarte mult rău. Aici nu mă refer la clowni, care prin condiția lor actoricească își rezervă o bună doză de umanitate.























Iepurele nebun în baie

Tehnicile medicale. Cele din azilele secolului al XIX-lea erau menite, spune Foucault, să poziționeze personajul medical drept “stăpânul nebuniei”, instrumentistul psihicului celor internați sau aflați în studiu. Cu cât un psihiatru este în stare să domine nebunia celorlalți, să o domolească, să o resoarbă după ce a dezlănțuit-o cu multă pricepere, cu atât își menține poziția privilegiată de supraputere, concluzionează Foucault. Intuiția îmi spune că și în ziua de azi se folosesc tehnici de lucru nu tocmai avansate în spitalele de psihiatrie. Nici în afara lor, în zone mai soft, să le spunem, în cabinetele de psihologie sau la spovedanie, nu știu cât ajută tehnicile la întărirea sufletească, cel puțin pe meleagurile mioritice.

























Urcușul omului fără cap

Corpul bolnavului. Pacienții și pacientele erau considerați material de cunoaștere cu umanitate redusă din cauza manifestărilor incontrolabile în propriul corp, manifestări adesea stârnite de medicii avizi de cunoaștere, pe care le transcriau ulterior lăudându-se cu descoperirile – Foucault îl dă exemplu pe faimosul Charcot. Mă întreb de unde vine nevoia de a exploata nebunia cuiva, capacitatea unora de a călători dincolo de bine și de rău, indiferent de victime? Cu siguranță, și aici trebuie să existe niște limite. Corpul omenesc este atât de fragil!... De câte ori nu auzim cum cedează unii de lângă noi, sau chiar noi, nu numai din punct de vedere fizic, ci și psihic? Cred că fiecare om ar trebui învățat cum să se apere de ceea ce știe că nu îi produce o stare bună. Nosce te ipsum. Cunoaște-te pe tine însuți. Cunoaște-ți limitele și depășește-le. Numai dacă simți că poți. A ști ce poți și ce se poate te poate face un pacient mai bun, recuperabil. Când nu prea știi ce poți și ce se poate – probabil o situație întâlnită destul de des – relaționarea ar putea fi cheia, relaționarea în diverse chipuri: cu oamenii, cu obiectele, cu natura, cu divinul, cu orice se poate relaționa. Aceasta în funcție de obiective. Pentru a ieși din poziția de exploatat, atunci când îți dai seama de ea și nu o mai suporți. Pot fi generații care nu simt exploatarea și pot fi exploatări asumate, primite cu brațele deschise, fiindcă fiecare poate exploata la rândul său ceva. E nevoie de voință. Obiectivarea devine opresivă la limita abjectului. Dar și plasarea în abject poate fi exploatată ca o ocazie de a porni un nou univers.






















Nunta iepurelui nebun

Forme de instituționalizare a puterii psihiatrice și istoria transformărilor acesteia. La nivel conceptual Foucault a concluzionat că există psihiatrie în sensul cel mai cunoscut, depsihiatrizare și antipsihiatrie. Cât privește cel de-al doilea fenomen, Foucault a identificat două direcții: (a) „reducerea bolii la minimul cel mai strict”, calea „aseptică” ce menține puterea medicului asupra pacientului, și (b) exhibarea adevărului bolii de către pacientul însuși, căruia i se acordă libertate discursivă ca să-și proiecteze singur simptomele bolii, totul însă între patru ochi. Spre deosebire de depsihiatrizare, care conservă puterea psihiatrului într-o măsură mai mică sau mai mare, există și antipsihiatria, care „transferă bolnavului însuși puterea de a-și produce nebunia și adevărul nebuniei sale, mai degrabă decât de a căuta reducerea ei la zero” sau de a o manifesta într-un cadru precis. Încercând o definire a antipsihiatriei, Foucault remarcă faptul că „în miezul antipsihiatriei se află lupta cu, în și împotriva instituției”, nu neapărat medicale, ci înțeleasă ca un spațiu unde se exercită relații de putere mai mult sau mai puțin ierarhice. Mă întreb dacă nu cumva ierarhia este o boală a omenirii. O boală necesară. Ah, iată cum iau în răspăr tocmai conceptul de putere. Opusul puterii este slăbiciunea, boala in extenso. La limită, neființa. Aici iar intrăm în zona minată dintre ființă și aparență. Experimentarea nebuniei și întoarcerea din apele ei poate să învețe omul cum să trăiască. Jocul nebuniei deja ține de artă. Mai greu este în cazul celor ce nu se pot întoarce singuri. Cred că în zona asta trebuie lucrat. Cum ne dăm seama că un om este nebun? Unii sunt foarte pașnici în aparență. Un afiș dintr-o bibliotecă universitară din Anglia spunea că unul din patru oameni suferă de nervi mai mult sau mai puțin și că să fim atenți cum ne purtăm. Nu aveai cum să nu te gândești și la propria persoană.

În finalul rezumatului de curs, Foucault pune problema dreptului normalității asupra nebuniei. Cu ce este normalitatea mai bună față de nebunie? Apoi încheie întrebându-se utopic dacă „e cu putință ca producerea adevărului nebuniei să se poată efectua în forme care nu sunt în cele ale raportului de cunoaștere”. În stilul propriu de a deschide porți largi reflexiei, rezumatul invită la echilibrul pe care fiecare dintre indivizi îl poate identifica în măsura capacității de a-și domina propriile herghelii psihice în raport cu lumea. Uite cum arată herghelia mea. Îmi arăți cum arată herghelia ta? Deși există poate herghelii comune, dacă ne luăm după C.G. Jung, există și diferențe între herghelii. Nu toate nebuniile arată la fel, nu au aceeași formă, de unde și nevoia frâielor. Frâiele și ele pot fi asemănătoare sau diferite.

În filmul Moartea domnului Lăzărescu, deși nu este vorba în mod expres despre o boală psihică, totuși reprezentarea incapacității spitalelor și a personalului medical de a salva bolnavul arată puterea lipsită de conținut a actului medical. Actul artistic însă folosește simbolul morții pentru a instrumenta o înviere. Tot la nivel simbolic. Știm că biblicul Lazăr este cel înviat din morți. Partea proastă cu actele artistice este că, dacă mesajul lor nu este mediatizat sau dacă este mediatizat prost, este posibil ca nici măcar la nivel simbolic să nu se petreacă mare lucru în zona materialului. Secvențele cu bolnavul plimbat de la un spital la altul au avut și efectul secundar de desființare a instituției medicale. În film, la nivel simbolic, bolnav nu este doar omul, ci și sistemul medical. Premiat la Cannes și, deci, mediatizat în occident, ce impact a avut în mentalitatea vesticilor? Dar în aceea a românilor? România – țara unde domnește boala. România – țara bolnavilor. Dar și România – țara care are nevoie de reformă sanitară. Și toate acestea poate legate nu numai de România, ci de Europa, de dărâmarea încă neîncheiată a zidului Berlinului. Așa cum au americanii ideea de frontieră, probabil că europenii o au pe aceea a zidului, subiect de studiat. Ideea este cum ne raportăm la boală. În engleză, illness. Cu alte cuvinte, întrebarea este cum ne raportăm la răul nevăzut, cum îl trecem prin propria ființă, cum îl valorificăm.

























Autoportretul omului fără cap